Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Israel-Palestina: istoria unui conflict

George BAKER

Moștenirea istoriei a creat probleme care îi dezbină pe palestinieni și israelieni. Iudeea, patria evreilor în antichitate, a fost cucerită de romani și redenumită Palestina. Ulterior, Palestina a fost cucerită și colonizată de arabi timp de o mie de ani. Mișcarea sionistă a vizat revenirea evreilor în Israel, neținând cont de populația arabă stabilită aici. În urma Declarației de la Balfour din 1917, Marea Britanie a fost însărcinată cu construirea unui stat pentru poporul israelian în Palestina.

Istorie conflictuală

Arabii au primit cu dușmănie încercarea evreilor de a le lua pământul. Conduși de ma­rele muftiu Hajj Amin El Husseini, ei s-au răsculat în repetate rânduri, luând astfel naștere o îndelungată ostilitate între evreii și arabii din Palestina. Marea Britanie a oprit imigrația israe­liană spre Palestina. În urma Holo­cau­s­tului, în care 6 milioane de evrei au fost uciși de naziști, au crescut pre­siunile asupra Marii Britanii pentru ac­cep­tarea imigranților evrei în Pales­ti­na. În 1947, ONU a împărțit teritoriul între statele arab și israelian. Arabii nu au fost de acord cu împărțirea, și astfel a izbucnit războiul. Evreii au obținut o victorie decisivă și și-au extins statul, iar câteva sute de mii de palestinieni au fost siliți să se refugieze. Statele ara­be au refuzat să recunoască Israelul sau să încheie pace cu acesta. Au izbucnit războaie în 1956, 1967, 1973 și 1982, plus numeroase raiduri și contralovituri israeliene. Fiecare parte crede în versiuni diferite ale ace­leiași istorii. Fiecare parte consideră că celălalt este în întregime vinovat pentru conflict, și așteaptă scuze.

Ocupație, teritoriu și colonii

Israelul a ocupat Cisiordania și Fâșia Gaza (aproape 2.200 de mile pătrate) în urma războiului de șase zile din 1967, și a construit colonii cu o populație de aproximativ 220.000 de oameni, majoritatea în Cisiordania. Palestinienii cer retragerea de pe teri­toriile ocupate în 1967 și evacuarea coloniilor. Israelul a continuat să extin­dă așezările pe întreaga perioadă a pro­cesului de pace inițiat în 1993, și face același lucru în prezent. La negocierile privind statutul final al teritoriilor palestiniene, desfășurate la Camp David și Taba, Israelul s-a oferit să retrocedeze 97% din teritoriul Cisiordaniei și întreaga Gaza, precum și cartierele arabe din Ierusalim. Oferta a fost refuzată de palestinieni.

Statul palestinian

Înființată în vederea recuceririi întregii Palestine de către arabii pales­tinieni, Organizația pentru Elibe­ra­rea Palestinei a dat de înțeles în 1988 că ar putea accepta soluția celor două sta­te diferite. Acordurile de la Oslo, din 1993, ar fi trebuit să conducă la o stin­gere pașnică a conflictului, dar con­tinuarea ocupației israeliene, violen­țe­le și ostilitatea palestinienilor au de­generat în conflict deschis în sep­tem­brie 2000.
Palestinienii vor formarea unui stat în Cisiordania și Gaza. Israelienii de dreapta se opun creării unui stat, deoa­rece, afirmă ei, acesta ar funcțio­na ca bază pentru grupările teroriste. În negocierile privind statutul final, guvernul israelian a acceptat existența unui stat palestinian demilitarizat, cu con­trol limitat asupra frontierelor și resurselor, un „cvasistat“. Palestinienii au obținut promisiunea ONU și a președintelui SUA privind formarea statului. Planul de pace “Road Map” are ca obiectiv înființarea unui stat palestinian. Acordurile de la Oslo și “Road Map” sunt contestate de grupuri palestiniene extremiste ca Hamas și de extremiștii sioniști.

Refugiații

În jur de 726.000 de palestinieni au fost expulzați sau au părăsit locurile natale în 1948, în timpul războiului care a urmat înființării statului Israel, iar alți palestinieni au fugit în 1967. În prezent există aproape 4 milioane de refugiați palestinieni. Mulți locuiesc în condiții mizere în tabere de refugiați supraaglomerate în Cisiordania și Gaza, în Iordania, Siria, Liban și Irak. Palestinienii cer ca acești refugiați să aibă dreptul de a se întoarce în casele lor din Israel, în virtutea Rezoluției nr. 194 a Adunării Generale a ONU. Israelienii afirmă că un număr aproape egal de evrei au părăsit teritoriile arabe venind în Israel în 1948. Israelienii se opun întoarcerii refugiaților, deoarece s-ar crea o majoritate arabă în Pales­tina, care ar însemna sfârșitul Israe­lului ca stat evreu. Majoritatea grupă­rilor palestiniene, inclusiv Fatah, sunt de acord, și afirmă public că rezolvarea problemei refugiaților prin acordarea permisiunii de revenire ar însemna sfârșitul Israelului.

Terorismul palestinian

Aproape toate grupurile palesti­nie­ne au fost înființate cu țelul declarat de a distruge Israelul prin violență și au desfășurat o îndelungată activitate tero­ristă în acest scop. OEP (Orga­niza­ția pentru Eliberarea Palestinei) este singura care a renunțat oficial la acest obiectiv. În 1993, OEP a semnat Decla­rația de Principii de la Oslo, renunțând la violență și acceptând să respecte Rezoluția nr. 242 a Consiliului de Secu­ritate al ONU, ceea ce recunoaște impli­cit dreptul la existență al Israe­lului. În schimb, Israelul a permis ac­cesul OEP în Cisiordania și Fâșia Gaza, iar palestinienii au obținut autonomia majorității populației din aceste zo­ne. Grupările palestiniene extremiste care s-au opus acestor acorduri au inițiat o campanie de ambuscade și aten­tate sinucigașe împotriva Israe­lului. Autoritatea Națională Pales­tinia­nă a declarat că nu poate ține sub con­trol grupările disidente. Negocierile pri­vind statutul final au eșuat în septem­brie 2000. Ariel Sharon a vizitat pe 28 septembrie Muntele Templului (Haram as Sharif), unde se găsește și mos­cheea Al-Aqsa, dar nu a intrat în nici o moschee. Acest fapt a stârnit proteste violen­te, înăbușite cu brutalitate de forțele armate israeliene. Violența s-a trans­format într-o “rezistență” gene­rali­zată, numită „intifadă“, în care au fost implicate procente semnificative din populație și chiar Autoritatea Națională Palestiniană și forțele de poliție pales­tiniene înființate în conformitate cu acor­durile de la Oslo. Sondajele de opinie arată că aproape jumătate din palestinieni cred că scopul intifadei este de a distruge Israelul. Din 28 septembrie 2000, palestinienii au ucis peste o mie de israelieni în atentate tero­riste și sinucigașe. Israelienii au omorât peste 3.500 de palestinieni, inclusive numeroși civili, în operațiuni de „apărare„ și  represalii. Intifada a distrus încrederea multor israelieni în posi­bilitatea încheierii păcii și a distrus credibilitatea lui Yasser Arafat și a OEP ca parteneri de negociere. Represaliile și regimul represiv israelian au sporit și mai mult resentimentele palesti­nie­ni­lor.

Regimul represiv israelian

Israelul a răspuns violențelor pales­tiniene la începutul procesului de la Oslo prin limitarea fluxului de mun­citori palestinieni în Israel, pentru a preveni infiltrarea teroriștilor, și prin con­troale stricte la punctele de frontieră. Închiderea granițelor a redus drastic standardele de viață ale pales­ti­nienilor. Palestinienii care ve­neau să se angajeze erau supuși la percheziții umilitoare și stăteau la cozi inter­mi­na­bile la punctele de control. În urma aten­tatelor teroriste la punctele de frontieră, membrii FAI (Forțele Armate Israeliene – armata israeliană), tensio­nați, se grăbeau să deschidă focul asupra vehiculelor suspecte, ucigând civili nevinovați. Punctele de control din jurul Ierusalimului împiedicau pales­ti­nie­nii să își găsească de lucru în Ieru­salim și să călătorească între diferite orașe palestiniene.
După septembrie 2000, repre­sali­ile israeliene provocate de raidurile teroriste palestiniene au devenit tot mai dure, incluzând asasinarea tero­riș­tilor căutați pentru cercetări pe care palestinienii refuzau să îi aresteze. În urma unei serii de atentate sinucigașe în martie 2002, Israelul a lansat ope­rațiunea Zidul de Apărare în Cisiordania și de atunci a reocupat aproa­pe întreg teritoriul cedat pales­ti­nienilor în Cisiordania. FAI a înființat noi puncte de control și a instituit un adevărat asediu asupra orașelor, cu lungi perioade de alarmă care afectau viața zilnică, munca și învățământul. Orașele au fost împrejmuite cu șanțuri, împiedicând plecarea locuitorilor. FAI a ucis peste 3.500 de palestinieni, a demolat case și a distrus livezi de măslini. După ce un studiu recent al FAI a indicat că demolările nu împie­dică atentatele sinucigașe, s-a renun­țat la demolarea caselor atentatorilor sinucigași, dar se demolează în conti­nua­re clădiri, sub alte pretexte.
Pe lângă măsurile de securitate, colo­niștii extremiști israelieni îi hăr­țu­iesc pe palestinieni, le distrug proprie­tățile, distrug livezile de măslini; câțiva palestinieni au fost uciși în condiții suspecte. Autorii faptelor sunt rareori identificați, și aproape niciodată trimiși în judecată.  

Securitatea Israelului

Suprafața Israelului în granițele de dinainte de armistițiul din 1967 este puțin sub 8.000 de mile pătrate. Distanța de la Tel Aviv la granița verde a Israelului (Cisiordania) este de aproape 11 mile. Tel Aviv, Ierusalim și alte orașe israeliene sunt în raza de acțiune a artileriei palestiniene. De ace­ea Israelul insistă să primească garanții că viitorul stat palestinian va fi demilitarizat. Cisiordania are o impor­tanță strategică enormă pentru orice țară care ar intenționa să atace Israelul. Ca atare, acesta din urmă cere garanții că statul palestinian nu va permite accesul pe teritoriul său nici unei armate străine și a insistat să aibă baze proprii în Cisiordania.

Apa

Regiunea se confruntă dintotdeau­na cu lipsa apei. Serviciul Național de Alimentare cu Apă al Israelului a făcut posibilă o densitate mare a populației și un nivel de viață bun. Serviciul pom­pează apa din Marea Galileei și o trans­portă în zonele din centrul și sudul Israelului, precum și în teritoriile palestiniene. Într-o singură zi este livrată o cantitate de apă egală cu cea folosită în întreg anul 1948, dar tot nu este suficient. Pânzele freatice din care se pompează apa ce alimentează centrul Israelului sunt cele din Cisior­dania. Râul Iordan curge într-o regiune care ar trebui să facă parte din Pales­tina. Ambele părți au nevoie de apă pentru supraviețuire și dezvoltare, și vor să-și asigure cantități adecvate de apă din resursele limitate pe care le au la dispoziție. Israelul rezervă pentru uz propriu o mare parte din apa din pânzele freatice din Cisiordania.

Ierusalim

Ierusalimul urma să fie internațio­nalizat, conform planului de împărțire al ONU. Ambele părți revendică partea estică a Ierusalimului. Orașul a fost în antichitate capitala Iudeei și adăpos­teș­te templul sfânt evreiesc din care s-a păstrat doar Zidul de Vest. Tot aici se află însă și moscheea Al-Aqsa – consi­derată de mulți drept cel de-al treilea loc sfânt ca importanță în islam. Cartie­rele evreiești și arabe se întrepătrund și ar fi foarte greu de separat.

Probleme actuale în conflictul israeliano-palestinian

Moartea lui Yasser Arafat. După moartea lui Yasser Arafat, a început o nouă eră în istoria Palestinei și a relațiilor israeliano-palestiniene. Mah­moud Abbas a fost ales președinte al Autorității Palestiniene cu o majoritate confortabilă, în alegeri libere și demo­cratice. Abbas a promis să pună capăt terorismului și să negocieze o pace bazată pe retragerea completă a Israelului din Cisiordania și Gaza, o capitală palestiniană la Ierusalim și „întoarcerea refugiaților palestinieni.“
Victoria electorală a Hamas. În alegerile din ianuarie 2006, mișcarea Hamas a câștigat majoritatea locurilor în Consiliul Legislativ Palestinian și a format guvernul. Acesta a fost lărgit ulterior, transformându-se într-un gu­vern de unitate națională care a inclus și Fatah, până în iunie 2007. Hamas a refuzat să recunoască dreptul la exis­tență al Israelului sau să încheie pace cu acesta.
Recunoașterea Israelului. Majori­ta­tea palestinienilor vor ca mișcarea radicală Hamas, care a obținut o victorie clară în fața Fatah în Consiliul Legislativ Palestinian, în ianuarie 2006, să recunoască Israelul și să negocieze un acord de pace. Liderii Hamas spun că „recunosc că Israelul există“, dar că niciodată nu vor recu­noaște dreptul Israelului la existență ca stat evreu și că nu vor încheia nicio­dată pace cu Israelul. Oficialii europeni și americani au amenințat că nu vor negocia cu Hamas și vor sista aju­toarele pentru palestinieni dacă Ha­mas nu acceptă să se dezarmeze și să recunoască Israelul. Purtătorii de cu­vânt Hamas au transmis mesaje contradictorii, dar au promis că nu vor recunoaște Israelul și nu vor renunța niciodată la revendicările asupra întregului teritoriu palestinian, deși se pare că majoritatea palestinienilor ar prefera să fie aleasă calea negocierilor și a păcii. 
Unitatea palestiniană și boicotul Cvartetului. Cvartetul este format din reprezentanții Rusiei, Uniunii Euro­pe­ne, Statelor Unite și Națiunilor Unite, care se întâlnesc regulat pentru a-și coordona efortul diplomatic (deși fiecare acționează și independent de ceilalți). Cvartetul a fost creat ca o reacție la Intifada din anul 2000. Această organizație dă comunicate regulate despre situația din regiune și mersul negocierilor. Tony Blair a fost numit emisar al Cvartetului pe 27 iunie 2007. Statele membre ale Cvartetului au boicotat oficial guvernul condus de Hamas, până când acesta a acceptat să recunoască Israelul și să pună capăt violențelor. Boicotul a fost însă evitat, astfel încât fondurile pentru salarii au fost acordate direct anga­jaților palestinieni. În martie 2007, Hamas și Fatah au semnat un accord de uniune la Mecca, permițând for­ma­rea unui guvern de unitate națională cu o platformă destul de neclară. Pales­ti­nienii au cerut guvernelor occidentale să recunoască noul guvern și să pună capăt boicotului. Membrii Cvartetului vor colabora cu membrii non-Hamas din noul guvern. Israelul a insistat că nu va avea relații oficiale decât cu Mah­moud Abbas, care este președinte și nu face parte din guvern.
Prăbușirea Autorității Palestiniene. În iunie 2007, pe fondul anarhiei în creștere în Gaza, militanții Hamas au atacat obiectivele Fatah/Autorității Palestiniene din Gaza, inclusiv unități militare, instituții publice și spitale, alungând Fatah din Fâșia Gaza. Mahmoud Abbas a dizolvat guvernul de uniune și a anunțat că va forma un alt guvern cu sediul în Cisiordania. Aici, militanții Fatah au arestat oficiali și luptători Hamas. Din iunie 2007 există două guverne separate în Cisiordania și Gaza, ceea ce pune procesul de pace sub semnul întrebării. 
Armistițiu și violență. Mahmoud Abbas a încercat să convingă mișcările militante palestiniene să declare ar­mis­­tițiu și să nu atace Israelul, în timp ce Israelul a declarat că nu va mai recurge la asasinate și la vânarea tero­riș­tilor căutați, cu excepția situațiilor de urgență. Armistițiul nu a fost respectat în totalitate (iunie 2007), perioadele de respectare alternând cu încălcări evidente. Israelul a continuat să ares­teze palestinieni suspectați de aten­tate teroriste în Cisiordania, în timp ce palestinienii au continuat să lanseze rachete Qassam (vezi mai jos) din Ga­za. În represaliile israeliene din Gaza au fost uciși atât civili, cât și teroriști înarmați.
Securitate. Abbas a declarat în repetate rânduri că nu va folosi forța împotriva grupărilor înarmate. În același timp, el a accentuat că „legea va fi aplicată“ și că Autoritatea Națională Palestiniană nu va permite acestor grupări să dezlănțuie haosul în țară. Anul 2005 însă a fost marcat de numeroase atentate ale facțiunilor Fatah și Hamas împotriva instituțiilor palestiniene, precum și de un atentat sinucigaș instigat, se pare, de ramura siriană a Jihadului Islamic.
Stat provizoriu versus statut final. Road Map-ul conceput de Cvartet recomandă ca posibilă opțiune un stat palestinian cu granițe provizorii, opțiu­ne susținută de israelieni și SUA, în timp ce Abbas insistă asupra reluării negocierilor privind statutul final și afirmă că nu dorește granițe provizorii.
Rachetele Qassam. Începând din 2001, grupările palestiniene din Fâșia Gaza lansează rachete Qassam, inițial îndreptate împotriva coloniilor israe­lie­ne din Gaza, iar ulterior împotriva unor ținte civile de pe teritoriul israelian. Atacurile au escaladat după preluarea puterii de către Hamas. Rachetele au făcut peste zece victime și au produs pagube însemnate. Orașul Sderot a fost bombardat zilnic cu rachete Qassam în 2007.
Soldatul răpit. În iunie 2006, gru­pări afiliate la Hamas, inclusiv cele care ulterior l-au răpit pe reporterul BBC Alan Johnston, au trecut granița în Israel și l-au răpit pe caporalul Gilad Shalit. În schimbul răscumpărării sale, răpitorii cer eliberarea unui număr mare (nespecificat) de prizonieri pales­tinieni. Israelul afirmă că nu pot fi relan­sate negocieri serioase privind statutul final până când nu este eliberat Shalit. Se pare că nego­cia­torilor palestinieni li s-a oferit elibe­ra­rea a peste 1.000 de deținuți în schim­bul lui Shalit, dar aceștia au refuzat.
Transferul atribuțiilor de securitate. Israelul ar trebui să transfere atribuțiile legate de securitate în orașele din Cisiordania, ridicând treptat asediul și revenind la situația de dinainte de izbucnirea violențelor în 2000.
„Bariera de securitate“. O „barieră de securitate„ în curs de construire în Cisiordania îi desparte pe palestinieni de pământurile lor și de alte orașe, și distruge, potrivit lor, livezile de măslini și alte proprietăți. Traseul zidului a fost modificat de câteva ori, la presiunea comunității internaționale. În prezent ea include porțiuni din teritoriul Cisior­daniei de partea israeliană a barierei. O recomandare a Curții Internaționale de Justiție (ICJ) afirmă că bariera este o încălcare a legilor internaționale. De când a fost construită bariera, numărul de victime israeliene a scăzut semni­fi­cativ, iar FAI afirmă că este un elemen-cheie în prevenirea atentatelor teroris­te. O hotărâre a Curții Supreme israe­lie­ne stipulează că bariera nu este ilegală în principiu, dar traseul ei trebuie modificat pentru a optimiza echilibrul între aspectele legate de securitate și cele umanitare.  
Prizonierii. Israelul ține prizonieri mii de palestinieni. Un număr mare de prizonieri au fost eliberați, dar pales­tinienii cer eliberarea tuturor prizo­nierilor, mai ales femei și minori. Israe­lul nu acceptă eliberarea deți­nuților care au îndeplinit mai puțin de două treimi din sentință și care au fost direct implicați în atentate.
Retragerea. Guvernul Israelului a decis retragerea unilaterală din Fâșia Gaza și din 4 așezări din Cisiordania, evacuând aproape 8.000 de coloniști. După moartea lui Yasser Arafat, mă­su­ra a fost parțial coordonată cu partea palestiniană. Retragerea s-a realizat fără incidente majore până în septem­brie 2005, dar a fost urmată de con­fuzie și haos în Gaza.
Trecere sigură și frontiere des­chise. Accesul palestinienilor din Gaza la lumea din afară este semnificativ restricționat. Acordurile de la Oslo stipulau realizarea unei rute de trecere sigură dinspre Gaza spre Cisiordania. Israelul a promis o soluție pentru trecerea sigură a frontierei. În Cisior­dania, numeroase puncte de control res­tric­ționează circulația pales­tinie­nilor.
Avanposturile israeliene. Conform Road Map, Israel s-a angajat să eva­cueze “avanposturile” ilegale înființate de coloniști cu știrea guvernului, dar fără aprobare oficială, după martie 2001. Guvernul estimează că există în jur de 28 de astfel de avanposturi, dar conform Peace Now sunt 53. În total există peste 100 de avanposturi, incluzându-le pe cele ridicate înainte de data interdicției. Raportul Sasson publicat pe 9 martie 2005 vorbește despre cheltuirea improprie a fon­du­rilor publice pentru construcția de așezări, dar cea mai mare parte a informațiilor erau deja cunoscute. Premierul israelian Ariel Sharon a promis încă o dată că avanposturile vor fi evacuate. Până în toamna anului 2007 însă nu se înregistraseră progrese semnificative.

Propuneri de pace

Planurile de pace oficiale sunt Road Map-ul conceput de Cvartet și inițiativa Ligii Arabe privind pacea arabo-israeliană. Au fost propuse și diverse inițiative informale de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian. Cea mai cunoscută este Acordul de la Geneva, conform căruia Israelul ar trebui să restituie un teritoriu aproxi­ma­tiv egal cu cel aflat în afara traiec­toriei actuale a barierei de securitate și să cedeze zone din Ierusalim pales­ti­nienilor, în timp ce refugiații pales­ti­nieni ar trebui să se întoarcă în statul palestinian, dar nu și în Israel. Acordul Ayalon Nusseibeh cuprinde principii similare, dar este mult mai puțin detaliat. Nici unul dintre acordurile infor­male nu a fost aprobat de guvernul israelian sau palestinian.
Summitul de la Annapolis. Privind înapoi, tot ce s-a întâmplat la summitul de pace din Annapolis - Maryland, tot ce noi spuneam că nu se poate întâmpla ni se pare acum inevitabil, nu-i așa? Și totuși, ce s-a întâmplat? Și-au asumat arabii vreun angajament ferm privind încheierea păcii cu Israelul? Nimeni nu a zis nimic despre asta încă. A acceptat Israelul să pună capăt ocupației, măcar în parte? Au acceptat palestinienii vreun compro­mis pe vreun aspect oarecare, astfel încât să fie posibil un acord de etapă? A propus cineva vreo metodă de rezolvare a problemei Hamas? Hamas e acolo, în Gaza, dar nu s-ar zice după declarațiile publice făcute de părți. De fapt, a spus cineva ceva care să nu fi fost spus înainte? Poate că da și poate că nu.
Au fost discursuri, fotografii și o declarație. „Misiune îndeplinită“ – admi­nistrația Bush poate demonstra acum că există „progrese“ în ce privește pacea israeliano-palestiniană și că se poate întoarce la Irak și Iran.
Dar care sunt aceste progrese? Care este diferența dintre vorbăria de la Annapolis și declarațiile de la summitul din Sharm El Sheikh din 2000? Doar vorbe care au dus la rapoarte și comentarii goale, și toate acestea la și mai multă nefericire și violență.
George Bush observa, într-un inter­viu pentru AP, că este nevoie de timp pentru ca israelienii și palestinienii să ajungă la o înțelegere. O subestimare enormă și ambiguă. Ce se așteaptă să se întâmple în următoarele 14 luni dife­rit de ceea ce s-a întâmplat de la semnarea Acordurilor de la Oslo? De ce este această conferință diferită de celelalte? Și atunci, ca și acum, s-au făcut promisiuni. Dar probabil că pro­mi­siunile sunt făcute pentru a fi încălcate.
Nu este nevoie doar de timp pentru încheierea păcii. Este nevoie de efor­turi serioase. Prăpastia care desparte cele două părți a fost acoperită prin simpla omisiune. Singura parte care chiar a obținut ceea ce a dorit a fost SUA. Părțile au căzut de acord, încă o dată, cu implementarea Road Map-ului și cu monitorizarea de către SUA a respectării acestuia. Au hotărât să negocieze un acord de pace, rezolvând toate problemele principale, dar implementarea unui astfel de acord, dacă se ajunge la unul, depinde de percepția americanilor asupra imple­mentării Road Map-ului. Ce înseamnă asta? Să presupunem că toată lumea cade de acord că trebuie să existe un stat palestinian și se ajunge la un acord privind granițele de stat și toate celelalte probleme, dar Israelul nu evacuează avanposturile ilegale și nu-și asumă nici un alt angajament. SUA vor spune că palestinienii nu pot avea un stat deoarece Israelul nu a res­pec­tat Road Map-ul? Firește că nu. Asta înseamnă că palestinienii vor avea un stat dacă George Bush consideră că îl merită. La prima vedere, nu există sancțiuni pentru Israel, dar desigur SUA au o influență uriașă asupra Israelului, dacă decid să o folosească. Dar vor decide să o folosească?
Palestinienii își vor avea statul dorit dacă își rezolvă problemele și pun capăt terorismului. La prima vedere, americanii au o influență uriașă asupra părții palestiniene, întrucât pot suspen­da ajutoarele umanitare și le pot nega statutul de stat. Dar asta ar duce doar la căderea lui Abbas și Salem Fayyad și la înlocuirea lor cu facțiuni mai dure. Așadar, nu e sigur că SUA se pot folosi de aceste atuuri. Iar dacă Abbas va obține statul palestinian și va fi imediat după aceea răsturnat de la putere de către Hamas?
Declarația comună recomandă și continuarea negocierilor, dar nu există principii sau un cadru general pentru acordul care urmează a fi negociat. Nu există criterii de evaluare a respectării Road Map-ului. Declarațiile seamănă cu discursurile din finalul cinelor fes­tive sau de primire a premiilor Oscar.
Putem spune că întrunirea de la Annapolis nu a generat nici un rezultat concret. Nici obligații, nici discutarea “problemelor de fond” nu au fost men­ționate în declarația generală. Sum­mitul s-ar putea numi cu greu un suc­ces, însă nu se poate numi nici un eșec total. Participarea unui număr atât de mare de state arabe și alte părți inte­resate este semnificativă, dar rămâne de văzut care va fi relevanța sa în ter­meni reali. Nu prea există loc de opti­mism. Dacă soluția cu două state este de neatins, eșecul ar putea stimula discuții despre o soluție cu un singur stat în viitorul nu foarte îndepărtat. Există semnale că această opțiune se discută în diverse forumuri academice și că ar putea câștiga teren.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: