Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Judecătorul de instrucție: motorul antiterorismului în Franța

Alain MARTEL

Antiterorismul, ca și spionajul și operațiunile secrete, nu e un sport pentru public. Cu cât exersează mai mult, cu atât fiecare țară devine mai bună în domeniu. Iar Franța a devenit cel mai performant practicant al antiterorismului din Europa. Nici unul dintre oficialii europeni în domeniul luptei împotriva terorismului nu contrazice acest lucru.



Și dacă în ce privește statul european cu cea mai mare experiență în lupta împotriva terorismului părerile sunt împărțite – Germania cu Grupul Baader-Meinhof, Italia cu Brigăzile Roșii, Spania cu gruparea separatistă bască Euskadi Ta Askatasuna, sau chiar Marea Britanie cu Armata Republicană Irlandeză –, nu există nici un dubiu că Franța are cel puțin la fel de multă experiență în lupta cu cele mai virulente și complexe for­me de terorism modern.
Două valuri de atentate teroriste, primul la jumătatea anilor 1980 iar al doilea la mijlocul anilor 1990, au făcut ca Franța să conștientizeze acut atât problema terorismului susținut de state din Orientul Mijlociu, cât și pe cea a extremiștilor islamici, independenți, dar bine organizați. Atentatele din 1985 și 1986 au fost probabil de inspi­rație iraniană, realizate ca răzbunare pen­tru sprijinul militar și financiar acordat de Franța lui Saddam Hussein. Atentatele din anii 1990 însă, conse­cin­țe ale războiului civil algerian, au de­mons­trat clar autorităților franceze că francezii “cumsecade”, les français de souche, se pot converti la islam, iar musul­manii crescuți în Franța pot deveni vârful de lance al terorismului pe scară largă.
Prin contrast, serviciile de secu­ri­ta­te britanice și germane au conștien­ti­zat lent amenințarea reprezentată de musulmanii radicali educați în propriile țări. Marea Britanie a mizat pe abor­da­rea multiculturală a problemei imi­gran­ților, considerată superioară modelului asimilării forțate folosit în Franța. Dar, după descoperirea a nenumărate pla­nuri de atentate teroriste ale musul­manilor britanici și după atentatele din sistemul public de transport din 7 iulie 2005 din Londra, autoritățile publice și de securitate britanice au început să pună sub semnul întrebării abordarea de tip „londonist“ a problemei integrării musulmanilor. La fel, până nu demult autoritățile de la Berlin au considerat că Germania nu se confruntă cu pro­blema terorismului în rândul musul­manilor de pe teritoriul său, dar două tentative de atentate în ultimii doi ani – unul având ca țintă sistemul feroviar german, iar celălalt bazele militare și obiectivele americane din Germania – au dat naștere la îndoieli serioase și în rândul oficialilor germani.
Pe de altă parte, analiștii și jur­na­liș­tii francezi sunt cu mult înaintea cole­gilor lor europeni și americani și în ce privește disecarea jihadismului și a extre­mismului islamic, și în analizarea fenomenului „Zacarias Moussaoui“ – militanții și teroriștii musulmani cres­cu­ți și educați în Europa. Iar oficialii francezi care activează în domeniul antiterorismului în țară și în afara ei par a fi la curent cu cercetările teo­re­tice, având adesea relații de cola­bo­rare cu analiștii și jurnaliștii specializați în domeniu. Oficialii din Ministerul de Interne și penitenciarele franceze, de pildă, au fost remarcabil de deschiși și coo­peranți în privința interviurilor realizate de renumitul sociolog franco-iranian Farhad Khosrokhavar cu membrii al-Qaeda arestați. Cercetările lui Khosrokhavar, concretizate în lu­cra­rea Quand Al-Qaida parle: Témoig­na­ges derrière les barreaux (Când al-Qaeda vorbește: mărturii de după gratii), reprezintă cea mai profundă analiză a modului de gândire și de acțiune a membrilor europenizați, pu­ternic occidentalizați ai al-Qaeda. Nimic din literatura americană nu se com­pară cu această analiză pătrun­ză­toare a elitei occidentalizate a al-Qaeda.
Ceea de distinge Franța de cele­lalte țări este sistemul judecătorilor de instrucție (juges d’instruction) și capa­citatea lor de a pune în mișcare resursele politice uriașe ale țării.
 Raportul Marsaud, publicat pe 22 noiembrie 2005 de o comisie parla­men­tară specială însărcinată cu ana­li­za capacităților antiterorism ale Fran­ței, articulează opinia generală în Fran­ța privind amenințarea reprezentată de terorismul islamic radical. Este poate cea mai convingătoare prezen­ta­re făcută până acum de o organizație publică europeană a motivelor pentru ca­re cetățenii săi sunt profund impli­cați în lupta împotriva terorismului.
Absența atentatelor islamiste pe teri­toriul francez din 9/11 până acum nu trebuie interpretată greșit: nu înseam­nă că Franța a fost scutită de asemenea acțiuni datorită poziției sale privind conflictul din Irak. De la aten­ta­tele de la WTC din 9/11, au fost capturate celule teroriste care plani­ficau atentate în Franța. Mai mult, în afara granițelor Franței au fost atacate ținte franceze, în atentatul din 8 mai 2002 de la Karachi, în care au murit 14 persoane, 11 din ele angajați ai DCN (Direction des Constructions Na­vales, cel mai mare constructor fran­cez de nave), sau atentatul împotriva petro­lierului Limburg, lângă coasta Yeme­nului, pe 6 octombrie 2002. Fran­ța este parte integrantă a civilizației occidentale,  ținta teroriștilor islamici radi­cali. Ca atare, face parte din țintele potențiale ale acestor teroriști, exact ca orice alt stat occidental. Membră a coaliției internaționale din Afganistan, unde forțele speciale participă la urmărirea liderilor al-Qaeda, Franța este astfel considerată un dușman, indi­­ferent de poziția ei în problema Irakului. Mai mult, încă din 1986, Fran­ța s-a aflat în primele rânduri ale luptei împotriva terorismului (inclusiv cel din Orientul Mijlociu): contribuția sa în distrugerea rețelelor și rolul principal în eforturile internaționale de anihilare a terorismului au transformat-o fără îndoială într-un inamic al grupurilor tero­riste internaționale. În plus, Franța tre­buie să ia în considerare și poziția geografică și istoria sa. S-a demonstrat clar că Franța este ținta preferată a grupării algeriene GSPC (Grupul Sa­la­fist de Predică și Luptă).

Activitatea antiteroristă

Unul dintre lucrurile pe care fran­ce­zii le fac bine și care îi ajută în acti­vi­tatea antiteroristă este acordarea de atribuții extraordinare serviciului lor de securitate internă, Direction de la Surveil­lance du Territoire (DST) și ma­gis­traților însărcinați cu investigațiile anti­terorism (juges d’instruction). Aceas­tă ultimă instituție este ele­men­tul-cheie în performanțele antiterorism ale Franței, permițând îmbinarea atri­bu­țiilor de prevenire, combatere și sanc­țio­nare într-un singur individ. A­ceas­tă funcție, creată după 1986, nu are corespondent în nici un alt stat occidental, iar atribuțiile sale par a fi unice în Europa. Acești judecători supraveghează și adesea conduc investigațiile multitudinii de servicii de poliție franceze, și mai ales pe cele ale diviziei de informații din poliția fran­ce­ză, Renseignements Généraux și DST.
Conducerea investigațiilor se reali­zea­ză prin îmbinarea tipic franceză a statutului administrativ cu relațiile – la fel de importante – personale și insti­tu­ționale informale. Acești juges d’instru­c­tion nu au autoritatea de a comanda DST, care oficial este subordonată mi­nis­trului de interne. Dar, datorită suc­cesului unor magistrați care au demonstrat că pot gestiona informații sensibile obținute de o agenție națio­na­lă de informații, DST și-a oficializat relațiile cu acești magistrați. În pre­zent, judecătorii de instrucție pot con­duce operațiuni DST, inclusiv obținerea de informații. Clasa politică de la Paris, adesea în conflict cu corpul magis­tra­ți­lor, s-a obișnuit cu independența aces­tor magistrați de investigație. Cinicii ar pu­tea spune că acest fapt demons­trea­ză cât de delicată este problema tero­rismului din punct de vedere politic – e mai bine că potențialele efecte nega­ti­ve ale unor astfel de cazuri sunt sufe­rite de magistrați, și nu de aleși. Dar în ace­lași timp este o recunoaștere a efi­cacității și a profesionalismului do­vedite de juges d’instruction din 1986 încoace.
Analiștii și jurnaliștii francezi sunt cu mult înaintea colegilor lor europeni și americani și în ce privește disecarea jihadismului și a extremismului islamic.
Acești magistrați și birourile lor au devenit depozitarii informațiilor anti­te­rorism ai guvernului francez. Avantajul față de sistemul american este sem­nifi­cativ: personalul antiterorism din FBI, Departamentul de Justiție și Con­siliul de Securitate Națională sunt însăr­cinate cu cazuri de terorism prin rotație, pe perioade de câțiva ani. Puți­ni dintre ei se pot lăuda cu moni­tori­za­rea anumitor cazuri sau a anumitor orga­nizații islamiste timp de mai mulți ani. Bruguière, cel mai cunoscut juge d’instruction al Franței, s-a ocupat de cazuri de terorism peste 25 de ani, și își copleșea interlocutorul cu detalii și analize care nu puteau fi obținute decât prin experiență directă înde­lun­gată. Acești magistrați au devenit servicii de informații antiterorism.
Observatorii sunt uimiți de capa­cita­tea francezilor de a concentra rapid resurse diferite ale statului. De la folosirea cu prisosință a microfoanelor și a altor forme de interceptare elec­tronică la urmărirea fizică, zi și noapte și la „arestarea preventivă“ a unor ținte împotriva cărora autoritățile nu au suficiente dovezi pentru începerea urmăririi penale, magistrații și servi­ci­ile aliate de poliție și informații îi pot monitoriza, hărțui și paraliza pe cei sus­pectați de activități teroriste. Juges d’instruction sunt cei care au eliminat aproape în întregime aceaste barieră.

Alte agenții

Franța are și alte agenții impor­tan­te de combatere a terorismului. Cea mai importantă este Conseil de Sécu­rité Intérieure (Consiliul de Securitate Inter­nă), condus de președintele Fran­ței sau un reprezentant al acestuia, care „definește orientarea politicii de secu­ritate internă și stabilește priori­tă­țile.“ Primul ministru conduce Comité Interministériel du Renseignement (Comitetul Interministerial de Infor­ma­ții), care reunește toate ministerele impli­cate în combaterea terorismului. Minis­terul de Interne conduce Comité Interministériel de Lutte Antiterroriste (Comitetul Interministerial de Luptă Antiteroristă), care coordonează acțiu­nile la nivel ministerial. Foarte impor­tantă este și Unité de Coordination de la Lutte Antiterroriste (Unitatea de Co­ordo­nare a Luptei Antiteroriste), înființată în 1984 în cadrul Ministerului de Interne. Această unitate centra­li­zează informațiile furnizate de toate cele­lalte agenții, inclusiv Ministerul de Inter­ne, Ministerul Apărării și Minis­terul Economiei, Finanțelor și Indus­triei.
Desigur, nici una dintre aceste organizații și birouri nu este specific franceză. Ceea de distinge Franța sunt judecătorii ei de instrucție și capa­cita­tea lor de a pune în mișcare resursele po­litice uriașe ale țării. Datorită statutului lor special, acești magistrați pot menține atenția și viteza de reacție a aparatului francez de combatere a terorismului la nivele greu de egalat în alte țări, mai ales pe măsură ce ne înde­părtăm de momentul 9/11 când amenințarea se dezvoltă aproape invizibil și este mult mai greu de identificat de către agențiile de securitate și informații

Paralele transatlantice

În Statele Unite dezbaterile post-Patriot Act sugerează că sporirea puterii poliției – care permite detenția suspecților de terorism fără acces ime­diat la asistență juridică sau folosirea microfoanelor și a urmăririi fizice în ca­zuri care nu îndeplinesc condițiile ce­rute de Foreign Intelligence Surveil­lance Act (FISA) – este contrapro­duc­tivă în eforturile de combatere a tero­rismului, întrucât subminează încre­de­rea cetățenilor în justiție și oricum nu dă rezultatele așteptate.
Există voci în Franța care afirmă că puterea polițienească, atunci când se concentrează asupra comunității mu­sul­mane, poate deveni excesivă și contraproductivă. Poliția națională fran­ceză și DST sunt conștiente de aceste preocupări. Prezența francezilor musulmani în poliție și serviciile de informații naționale – mai numeroasă, se pare, decât în orice altă țară euro­peană – permite autorităților franceze să monitorizeze aceste preocupări și să pună în mișcare o forță de com­batere a terorismului mai eficace, mai capa­bilă să penetreze cercurile mu­sul­mane radicale extrem de greu de stră­puns de către poliție. În orice caz, îngrijorarea în legătură cu atribuțiile spo­rite ale poliției pare o opinie minoritară în Franța, atât în rândul autorităților, cât și al publicului larg.
Sistemul juridic francez puternic codificat, în care statul se bucură de puteri considerabile investigative și coercitive, nu seamănă cu sistemul a­me­rican cumva mai haotic al separării pu­terilor în stat, independență a jus­tiției și ipotetice drepturi ale individului în raport cu autoritățile. Diferențele sunt mai mult de natură procedurală decât morală. Sistemul juridic și politic american, cel puțin sub George W. Bush, nu a reușit să gestioneze provo­cări „extralegale“ de tipul Guan­ta­na­mo, cazuri speciale de predare sau urmă­rire fără mandat. SUA și-au pus singure piedici transformând lupta împotriva extremismului islamic radical într-un “război împotriva terorismului” puternic politizat și militarizat, pe care sistemul lor juridic și etic nu l-a putut gestiona.
Administrația Bush nu a gândit adecvat provocările de natură juridică și legală cu care avea să se confrunte în interogarea și detenția membrilor al-Qaeda, talibanilor și altor extremiști islamici. Dar geniul stabilizator al guvernării americane constă tocmai în sistemul său politic extrem de deschis, în care probleme foarte grave pot fi discutate și analizate, și în general se poate ajunge la un consens bipartizan asupra unor chestiuni foarte impor­tan­te de securitate națională. Adminis­tra­ția Bush, în virtutea dorinței tuturor președinților de a-și proteja prero­ga­tivele executive pe care le consideră necesare pentru a putea purta cu succes un război, s-a situat pe o poziție dificilă în anumite aspecte ale „răz­boiului împotriva terorismului“ tocmai pentru că nu a permis politicului să inter­vină suficient în problemele spi­noase legate de modalitatea de inte­ro­gare, detenție și eliminare a „comba­tanților inamici”.
Va exista întotdeauna un schimb între libertățile individuale și puterile de care are nevoie un stat pentru a contracara anumite amenințări. Este însă datoria principală a oricărei democrații liberale nu doar să apere drepturile asociate unei ordini politice decente, ci și să apere viețile cetă­țenilor săi.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: