Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Rusia vs. America: o nouă cursă a înarmărilor gata de start?

Igor ANTONOV

În anii Războiului Rece am învățat că pentru a fi respectate, acordurile de dezarmare cu Uniunea Sovietică trebuie să propună o paritate sau cel puțin un status quo acceptabil. După prăbușirea Uniunii Sovietice și a Organizației Tratatului de la Varșovia (OTV) în 1991, o Rusie mult diminuată  și-a văzut aliații din OTV și trei foste republici sovietice alăturându-se NATO, făcând paritatea mult mai greu de obținut. Dar există încă motive solide pentru realizarea unor acorduri satisfăcătoare pentru toate părțile.

În anii 1990, sub Boris Elțîn, Rusia s-a străduit să se prezinte ca un egal al SUA în negocierile privind dezarmarea și în cele legate de viitorul fostei Iugoslavii. Președintele Bill Clinton a încercat să răspundă preocupărilor lui Elțîn, dar între George W. Bush și Vladimir Putin nu prea a existat o colaborare constructivă în problema dezarmării. Mai mult, din 2000 Bush se împotrivește oricărui tip de diplomație multilaterală. Și-a în­ceput mandatul prezidențial cu o nouă generație de sisteme defensive de rachete balistice (BMD) și s-a retras din Tratatul privind rachetele anti-balistice (ABM) din 1972, acord care stabiliza de două decenii relațiile SUA-URSS.
În Rusia, un Putin tot mai agresiv, ajutat de banii obținuți din industria petrolieră, este acum hotărât să obțină statutul de mare putere în relațiile cu Vestul. El caută să se impună în multe zone: încercarea de a bloca indepen­den­ța Kosovo; contracararea sanc­țiunilor propuse de SUA împotriva Ira­nului; și renegocierea acordurilor de dezarmare încheiate atunci când Rusia era slăbită. Dacă Putin este privit în Vest cu tot mai multă suspiciune, în ce privește dezarmarea există unele aspecte în care chiar are dreptate.

Propunerile lui Putin

Mai concret, președintele Rusiei dorește prelungirea acordului START-I din 1994 (care expiră în decembrie 2009) și care impune restricții asupra rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) americane și rusești, rachete ofensive pe care Putin nu și le poate upgrada și atunci preferă noi negocieri pentru reducerea lor. De asemenea, Putin este hotărât să refacă sau să abroge acordurile pe care le consideră inechitabile și discriminatorii. Este vorba în special de tratatul bilateral Intermediate Nuclear Force (INF) din 1987, care interzice rachetele de croazieră și balistice cu rază medie de acțiune (500-5500 km) rusești și ame­ricane, și de tratatul multilateral privind Forțele Convenționale din Euro­pa (CFE) din 1990, care instaurează un echilibru între NATO și OTV în cinci categorii de echipamente de luptă terestre.
Tratatul INF a avut ca rezultat distru­gerea a 846 rachete cu rază medie americane și 1.846 rusești, inclusiv cele care au provocat atâta îngrijorare în Europa, mai ales în Ger­ma­nia Federală în anii 1980. Însă în februarie 2006, la întâlnirea anuală Wehrkunde din Munchen, Serghei Iva­nov (pe atunci ministrul apărării în Ru­sia) a denunțat Tratatul INF drept „o relicvă a Războiului Rece”, în timp ce Pu­tin declara că Rusia nu mai poate respecta un tratat bilateral care nu cons­trânge și terțe state ce au do­bândit sau sunt pe cale să producă în curând INF-uri. În octombrie 2007, Putin a amenințat cu abrogarea uni­la­terală a tratatului din 1987, dacă acesta nu devine global.
Tratatul CFE este considerat de NATO piatra de temelie a stabilității europene de după Războiul Rece, datorită transparenței și previzibilității mecanismului de verificare, ce regle­men­tează schimburi regulate de informații și inspecții în teren. Cu toate acestea, fiind un acord inter-bloc, CFE a devenit caduc după dezintegrarea OTV în 1991. În 1993 Boris Elțîn a lan­sat critici legate de impactul extinderii NATO asupra Tratatului CFE și, la scurtă vreme după aceea, legate de constrângerile impuse de CFE asupra capacității Moscovei de a pune capăt revoltelor din Caucaz.
După amendamente succesive în favoarea Rusiei, incluzând plafoane mai generoase pentru Rusia în zonele de graniță, în noiembrie 1999 a fost semnat la Istanbul noul Tratat CFE Adap­tat (ACFE). Elțîn a acceptat și retragerea trupelor rusești din Moldova și Georgia – condiție esențială impusă de NATO pentru ratificarea noului tratat. Putin nu a participat însă la întâl­nirea din noiembrie 1999, și a negat întotdeauna legătura dintre angajamentul lui Elțîn de retragere din Georgia și Moldova și ratificarea de către NATO a noului tratat. De asemenea, Putin și-ar dori excluderea „forțelor rusești de menținere a păcii” din angajamentul de retragere.
Pe măsură ce NATO și-a adăugat noi membri și a inițiat o serie de pro­grame de cooperare militară pentru antrenarea și dotarea noilor membri ca Bulgaria și Romania sau foste republici sovietice ca Georgia, Putin și-a exprimat tot mai frecvent opoziția față de CFE. El a subliniat că cele trei state baltice membre NATO nu erau cons­trânse de tratat, deși știe că Estonia, Letonia și Lituania au promis să se alăture NATO după încheierea ACFE. În mai anul trecut, Putin a cerut o con­ferință extraordinară privind CFE (posibilitate prevăzută de Articolul XXI-2 din tratatul din 1990). Conferința a avut loc pe 12-15 iunie în Moscova, dar nu s-au înregistrat progrese sem­nificative. La jumătatea lui iulie Putin (invocând Articolul XIX din tratatul din 1990) a anunțat că Rusia va înceta respec­tarea CFE în 150 de zile, adică până pe 12 decembrie 2007, dacă între timp NATO nu ratifică tratatul. Până acum doar Rusia, Belarus, Ucrai­na și Kazahstan au ratificat acordul.
Un alt ghimpe în coasta lui Putin, în afară de divergențele privind CFE, este propunerea SUA (un proiect drag fostului secretar al apărării Donald Rumsfeld) de a instala 10 rachete de interceptare de sol în Polonia și un radar în bandă X de 360 de grade în Repu­blica Cehă. Acestea sunt conec­tate la un sistem de apărare cu rachete balistice amplasat în Alaska, pentru care Gordon Brown a fost de acord la sfârșitul lui iulie 2007 (fără dezbaterea publică promisă de Tony Blair în februa­rie anul anterior) să pună la dispoziție facilitățile de la Fylingdales și Menwith din Yorkshire. Acest sistem american a fost inițial prezentat ca mod de contra­carare a unei amenințări din partea Coreei de Nord, iar ulterior din partea Ira­nului.
Putin însă consideră că rachetele amplasate în Europa Centrală sunt în principal îndreptate împotriva Rusiei, mai exact a ICBM-urilor RS-18, Topol și Topol-M staționate în regiunile rusești T’ver, Ivanovo, Kaluga și Saratov. Temerile lui Putin sunt justificate de un memorandum semnat de Rumsfeld în ianuarie 2002 și de o directivă privind securitatea națională semnată de Bush în decembrie anul următor (NSPD-23): ambele menționează că aceste sisteme BMD vor fi upgradate pe măsură ce tehnologia SUA pro­gre­sează.
Răspunsul inițial al lui Putin în februarie 2006 la perspectiva instalării rachetelor în Polonia a fost să amenințe cu instalarea de noi rachete în Kaliningrad. Într-o dispoziție ceva mai conciliantă în cadrul întâlnirii G-8 de la începutul lui iunie 2007 din Heiligendamm, Germania, Putin a oferit ca alternativă pentru radarul din Cehia posibilitatea utilizării radarelor rusești din Gabala, în Azerbaidjan, și Armavir în sudul Rusiei, ofertă pe care i-a făcut-o din nou lui Bush la începutul lui iulie în Kennebunkport. Răspunsul american a fost rece, propunând doar o formă oarecare de „arhitectură comună.”

Răspunsul NATO

NATO nu vorbește întotdeauna pe o singură voce când vine vorba fie de George Bush, fie de Vladimir Putin. Pe 14 iunie 2007, miniștrii apărării NATO întruniți la Bruxelles au hotărât reali­zarea unei evaluări a implicațiilor noilor rachete americane în Europa până în februarie 2008. Aliații europeni sunt profund nemulțumiți de faptul că Washingtonul a ignorat NATO și a nego­ciat amplasarea componentelor BMD la nivel bilateral, direct cu Marea Brita­nie, Polonia și Cehia. Congresul SUA nu a fost nici el prea fericit, și Camera a tăiat cele 310 milioane dolari solicitați de Bush pentru proiect pentru FY 2008, care se încheie în septembrie anul viitor. Unii cehi se plâng de posibi­lele riscuri pentru sănătatea populației induse de radarul respectiv, în timp ce în Polonia un fost ministru al apărării, Radek Sikorski, consideră că riscul reprezentat de găzduirea de rachete americane este mai mare decât orice potențiale beneficii.
Și are dreptate. În cazul puțin probabil în care sistemul chiar ar inter­cepta o rachetă, daunele colaterale aduse țărilor europene din jur ar fi catas­trofice. Din fericire, Polonia pare să depășească servilismul față de Washington practicat de frații Kaczyn­ski. Noul prim-ministru Donald Tusk, șeful partidului de centru-dreapta Plat­forma Civică, și-a bazat campania pe promisiunile că va retrage trupele polo­neze din Irak și va renegocia acordul BMD.
În problema CFE, Germania s-a dovedit cea mai sensibilă la preo­cupările Rusiei și cea mai activă în încercarea de păstrare a regimului tratatului. O problemă încă disputată este retragerea de către Rusia chiar și a trupelor de menținere a păcii din Moldova și Georgia (așa cum insistă SUA, Marea Britanie și Canada, în timp ce Germania, Italia și Belgia ar fi mai flexibile). O alta este posibilitatea ca NATO să facă noi concesii Rusiei în privința echipamentelor rusești din zonele de graniță (la care Turcia și Norvegia se opun vehement).
După întâlnirea CFE fără rezultate din Moscova din iunie și câteva discuții bilaterale între Rusia și diverși aliați peste vară, Germania a solicitat o întrunire a tuturor celor 30 de membri CFE la Bad Saarow la începutul lui octombrie 2007. În această întâlnire s-a discutat despre „un proces paralel de acțiuni NATO și rusești care ar putea pune capăt blocajului actual”. NATO a oferit Rusiei asistență financiară pen­tru retragerea din Georgia și Moldova și consultări în cadrul Consiliului NATO-Rusia privind adoptarea regimului CFE de statele baltice și Slovenia. Rusia nu a părut impresionată și continuă să se plângă de prevederile acordului.

Depășirea impasului

În încercarea de a rezolva divergențele privind câteva probleme de securitate (între care CFE, BMD și problema spinoasă a independenței Kosovo) SUA și Rusia au inițiat recent o serie de întâlniri în format 2+2 (miniș­trii de externe și apărare ai celor două țări) la interval de șase luni. În prima din ele, pe 12 octombrie 2007 la Moscova, secretarul de stat Condo­le­ezza Rice și secretarul Apărării Robert Gates nu au făcut nici un progres în problema CFE. Acest lucru s-a reflectat în votul din 16 octombrie din Comisia pentru Securitate a Dumei Rusiei, care a aprobat proiectul de lege propus de Putin privind abrogarea tratatului la 12 decembrie. Însă în ce privește BMD, Gates a indicat rușilor că rachetele de interceptare și radarele nu vor fi instalate neapărat în Cehia și Polonia, dacă amenințarea Iranului nu se materializează, idee pe care a reluat-o după 10 zile la Praga, în discuții cu ministrul ceh al apărării.
Între timp, la Universitatea Națio­nală de Apărare din Washington, D.C., Bush reitera caracterul imediat al ame­nințării iraniene și nevoia de a acționa cât mai curând în legătură cu BMD în Europa. Oponenții BMD au prins curaj datorită acestei aparente contradicții în sânul administrației, care reflectă pro­funda împotrivire în SUA față de pro­iec­tul Bush-Cheney de demonizare a Iranului în vederea unui nou război. În orice caz, Putin nu a părut impre­sionat de concesia oferită de Gates în Moscova și Praga. La summitul UE-Rusia din Portugalia de la sfârșitul lui octombrie, Putin a invocat criza rache­telor cubaneze din 1962, observând că amplasarea de rachete ofensive în Cuba de către URSS a fost un răspuns direct la amplasarea de către SUA de rachete în Turcia, și amenințând impli­cit cu un răspuns similar din partea Rusiei față de instalarea BMD în Eu­ropa Centrală.
Principala problemă cu care se confruntă Europa în relația cu un preșe­dinte Putin dur și un președinte Bush la final de mandat și împotmolit în Irak e că nici unul din ei nu este dispus să facă vreo concesie celuilalt. Putin este un lider cu care puterile occidentale pot discuta tot mai greu despre Iran, Kosovo și multe alte probleme. Cu toate acestea, intenția sa de a stabili o relație de paritate cu NATO nu trebuie respinsă fără a fi analizată.
Principiul parității contribuie și la stabilitatea internațională, și ar trebui sprijinit atâta timp cât nu sunt amenințate interesele de securitate ale Vestului. Aceasta necesită un lider de alianță suficient de puternic încât să poată negocia în relațiile diplo­m­a­tice multilaterale, care să se poată opu­ne eforturilor Rusiei de a bloca independența provinciei Kosovo, dar și care să poată deschide o serie de posibilități de dezarmare. De exemplu înghețarea planurilor inutil de agresive privind instalarea BMD în Europa, prelungirea acordului START-I, lansarea de noi negocieri privind reducerea armamentului ofensiv strategic (SORT), așa cum i-a promis Bush lui Putin în Kennebunkport în iulie, și deschiderea tratatului bilateral INF pentru noi parteneri – inclusiv Iranul. Putin și-ar pu­tea reconsidera amenințarea privind abrogarea CFE, o situație din care toată lumea ar avea de câștigat.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53

Comentarii

Comentariul nr.1 - Vasile Carp a spus în 28.11.2008 13:21:00:
Numai o intrebare.Se stie ca aderarea la un pact militar,sau la o alianta,se hotaraste de guverne,fara a se face un referendum.Ce parere a-ti avea daca de exemplu,Venezuela,Cuba,sau nicaragua ar deveni aliati militari,declarand ca se unesc de frica Argentinei sau a Australiei.Am det un exemplu.In orice situatie,pacea nu se salveaza prin masuri de expansiune,bazate pe banueli sau pareri ale celor care in nici un caz nu-si pun pielea lor in joc.

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: