Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Șapte pași pentru nașterea unei noi formațiuni politice - experiența italiană

Oana Claudia IACOB

Pe scena politică italiană, partidele mai degrabă se scindează decât fuzionează. Cu peste 34 de formațiuni politice parlamentare, noul Partid Democrat (PD) încearcă să inverseze această tendință, unind moștenitori ai fostului partid comunist (DS-democrații de stânga) cu foști rivali din aripa progresistă a creștin democraților (Margherita-catolicii de stânga).


Noul secretar general al PD a fost ales, direct de către populație, Walter Veltroni, primarul Romei. Un admirator a lui J. F. Kennedy și a lui Tony Blair, acesta dorește ca, prin inovație și coeziune, noul partid să fie un antidot pentru curentul tot mai pregnant al „anti-politicii” și să echilibreze scena politică italiană, instituind bipolarismul.

Prima etapă – ideea
Ideea creării unei forțe puternice de stânga a aparținut deputatului Michele Salvati. Economist și jurnalist, acesta a prezentat în articolele sale din anul 2003 proiecția unei construcții politice care reunea forțele socialiste, liberal democrate și creștin democrate. Obiectivul era lansarea unei noi linii politice, a unui alt tip de relaționare cu mediul economic și societatea civilă pentru a contribui la stabilizarea vieții politice. Ideea lui Salvati a fost din start respinsă de către majoritatea partidelor de stânga.

A doua etapă – preluarea ideii de un om politic cu viziblitate
Probabil, formula politică propusă de Salvati ar fi fost și uitată dacă nu era însușită de Romano Prodi, pe atunci președinte al Comisiei Europene (CE). După ce și-a încheiat mandatul la președinția CE (1999-2004), acesta a devenit punctul de referință al stângii italiene, revenind la conducerea Uniunii Măslinului (formațiune de centru stânga), cea care îl ajutase să obțină președinția Consiliului de miniștri a Italiei în 1996. Și Prodi avea nevoie de un proiect solid pentru a reveni în forță pe scena politică italiană, dar și stânga avea nevoie de o nouă relansare.

A treia etapă – lansarea proiectului, prima încercare
Prodi a propus participarea stângii italiene pe o listă comună la alegerile europarlamentare din 2004. Patru partide au răspuns apelului și astfel a luat naștere noua Uniune a Măslinului (Unione del’Ulivo), care a obținut 31% din sufragii.

A patra etapă – primul eșec
Ideea listei comune apare și în preajma alegerilor regionale din 2005, precum și a celor generale din 2006, însă oferta este respinsă pentru primul scrutin și parțial acceptată în cel de-al doilea caz (se va prezenta o listă comună doar pentru Camera Deputaților, nu și la Senat). Apoi, în 2007, unele formațiuni se dezic de proiectul constituirii noii formațiuni și pornesc pe propriul drum, cel al reconstrucției Partidului Socialist Italian.
Mai mult, în interiorul celor două mari partide componente ale Uniunii (DS și Margherita) au existat puternice mișcări de respingere ale proiectului și curente care s-au arătat reticente sau puțin dispuse la compromis cu vechii rivali.

A cincea etapă – decizia
Totuși, în urma alegerilor parlamentare din 2006, atât la Camera Deputaților, cât și în Senat s-au constituit grupurile parlamentare ale Uniunii, păstrându-se astfel șansa construcției marelui partid de stânga. Dialogul continuă la nivelul conducerii celor două partide și, astfel, se ajunge la momentul 14 octombrie 2007 – alegerile primare pentru postul de secretar general al noului partid, intitulat Partidul Democrat (PD).

A șasea etapă - implementarea
Romano Prodi vede nașterea noii formațiuni ca un antidot la “anti-politică”, «unul dintre cele mai grave riscuri pe care le presupune sistemul democratic». Se pare că apatia, indiferența, pasivismul au fost combătute prin numărul nesperat de mare de cetățeni (trei milioane și jumătate la o populație de aproape 60 de milioane de locuitori) care au participat la alegerile primare ale PD din 14 octombrie. A fost prima dată în istoria Italiei când cetățenii au participat direct la alegerea conducerii unui partid.
Câștigător detașat al poziției de lider al PD a fost primarul Romei, Walter Veltroni, cel care, aflat în plină campanie electorală, a produs nemulțumiri în rândul românilor din Italia prin acuzele aduse comunității noastre.
Imediat după anunțarea rezultatelor, Veltroni a anunțat că nu va participa în zilele următoare la emisiuni televizate. O tactică care nu va face decât să crească așteptările electoratului și ale mass media, care astfel își vor îndrepta toată atenția către prima adunare constituantă a PD, ce are loc pe 27 octombrie, la Milano.

A șaptea etapă – viitorul: rezolvarea dilemelor și obținerea recunoașterii politice
În primăvara 2008, cele două partide, DS și Margherita, vor organiza un Congres comun, iar prezentarea noii formațiuni în fața electoratului va avea loc cu prilejul alegerilor locale din 2008 sau a celor europarlamentare din 2009. Acesta va fi momentul când noul partid va trebui să confirme prin obținerea unui scor electoral cel puțin la fel de bun cu cel al principalilor rivali – Forța Italia.
O problemă pe care noua formațiune trebuie să o rezolve este cea a apartenenței politice pe scena europeană (DS făcând parte din Partidul Socialist European, iar Margherita fiind membru fondator al Partidului Democrat European). Mai mult, analiștii își pun întrebarea în ce măsură PD va reuși să susțină guvernul de centru stânga a lui Prodi, care abia a trecut de o moțiune de cenzură la diferență de un singur vot. A merge acum la urne ar putea însemna pentru Veltroni pierderea președinției Consiliului de miniștri, un orizont politic cu siguranță vizat și așteptat de către acesta, mai ales în condițiile în care Romano Prodi a anunțat că nu va mai candida. A susține însă în continuare cabinetul poate transfera asupra noului partid impopularitatea în creștere a guvernării și poate vulnerabiliza PD-ul în fața atacurilor venite din partea opoziției și, în special, ale lui Silvio Berlusconi, principalul contracandidat al lui Veltroni la funcția de premier.


Un nou mod de a face politică, inventarea unui nou lexic al politicii italiene, o nouă raportare la alegători, la mediul economic și societatea civilă… lucruri vechi, spuse în cuvinte noi. Nașterea noii formațiuni nu este o noutate și nici crearea unui bloc politic pentru a se constitui într-o contrapondere la un altul existent. Noutatea o reprezintă maniera originală de a implica cetățenii în luarea deciziei încă din momentul înființării PD, un partid care s-a dorit a fi un organism colectiv, opus structurilor politice piramidale, oligarhice. Moral, membrii fondatori ai noului partid au fost toți cei trei milioane și jumătate de italieni care au votat la alegerile primare. Prin votul popular, PD și-a demonstrat forța politică, a beneficiat de vizibilitate maximă, iar conducerea a obținut și mai multă legitimitate, fiind expresia voinței populare.

Ceea ce diferă de la un moment la altul, de la un spațiu geografic la altul atunci când se naște o nouă formațiune politică sunt actorii și contextul. Nu trebuie uitat un alt moment  important al politicii italiene – înființarea Forței Italia (1993), mișcarea de dreapta a lui Silvio Berlusconi, aparută ca reacție la o clasă politică nereformată, coruptă și profund afectată de operațiunea “mâini curate” a procurorilor italieni.

Eșecul unei generații de politicieni sau a unui proiect politic care și-a epuizat resursele nu își poate găsi răspuns decât în apariția unei alternative. Cine vine cu cea mai bună și mai credibilă propunere, acela câștigă. Ceea ce contează, așa cum a demonstrat experiența italiană în cazul PD, este alegerea momentului politic potrivit și voința politică de a trece peste vechi orgolii. Momentul strategic este esențial, iar atracția pe care o poate exercita un nou proiect politic asupra opiniei publice poate fi cu atât mai mare cu cât eșecul unuia vechi a devenit evident.

Scena politică românească se poate raporta ușor la experiența italiană, căci similitudinile nu sunt puține. Viitorul apropiat ne va arăta dacă la 25 noiembrie 2007 se va înregistra cea mai redusă rată de participare la un scrutin electoral și dacă “anti-politica” s-a extins la nivelul întregii societăți. Iar dacă acesta va fi momentul, probabil, vom asista la apariția unui proiect politic, fie pe partea stânga, fie pe cea dreaptă a eșicherului, care să ofere un nou început unei altfel de clase politice și o șansă societății românești.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 52

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: