Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Legea Răspunderii Ministeriale – pavarea urmăririi penale cu bune intenții

Radu CUCUTĂ

     Problema responsabilității miniștrilor este unul dintre cele mai disputate puncte ale dezbaterii politice românești. Multă vreme, această cerință a fost legată de solicitările externe cu privire la intensificarea luptei împotriva corupției. Această interpretare – a legii ca un mecanism eficient de combatere a corupției – reprezintă însă o denaturare a concepției politice care stă la baza principiului responsabilității ministeriale.

Această cerință a evoluat istoric în paralel cu întărirea prerogativelor parlamentare și viza, dincolo de considerentele pecuniare, responsabilitatea politică a miniștrilor nu neapărat în fața puterii judecătorești, ci în fața mecanismului reprezentativ al Parlamentului. Responsabilitatea miniștrilor în fața Legislativului are drept scop în primul rând aspectele politice și juridice ale funcționării sistemului democratic, ca modalitate de înlăturare efectivă a arbitrariului monarhic, și nu răspunderea miniștrilor în fața legii penale.
     Acesta este sensul pe care unul dintre primele programe politice românești – Proclamația de la Islaz – îl dă, de exemplu, acestui mecanism: „Domnul responsabil ales pe căte cinci ani și căutat în toate stările societății” – punctul 5; „Responsabilitatea ministrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă” – punctul 7. Astfel, principiul responsabilității este unul ce vizează eficiența funcției și îndeplinirea obiectivelor ei politice inerente, și nu neapărat problema aplicării legii penale sau civile (ale cărei mecanisme sunt realizate în baza principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii). Cu alte cuvinte, există o netă separație între responsabilitatea politică (sancționată de cetățeni prin reprezentanții lor aleși, asigurată prin acest principiu al responsabilității ministeriale) și responsabilitatea penală sau civilă a ministrului (materializată prin legea civilă sau penală, în condițiile constituționale de egalitate în drepturi).
     Problema imunității ministeriale, parlamentare sau prezidențiale este tocmai bariera care separă acest accent politic al responsabilității în funcție de răspunderea civilă sau penală. Imunitatea se dorește tocmai un mijloc prin care opiniile politice nu devin un element pedepsibil judiciar. Imunitatea există tocmai pentru a nu permite confundarea răspunderii politice a demnitarului cu răspunderea sa penală sau civilă. Cu alte cuvinte, ocupantul unei demintăți publice poate fi responsabil pentru greșeli politice, dar nevinovat din punct de vedere al legii penale sau civile, la fel cum vinovăția sa dovedită în unul din aceste domenii nu atrage sub nicio formă o culpă politică.
     Legea 115/1999 păstrează în multe privințe concepția denaturată a spațiului public românesc cu privire la responsabilitatea ministerială. Dealtfel, nu este un secret pentru nimeni că achetarea penală a unui adversar politic este un bun prilej de critică sau de lansare a unor mesaje justițiare și incisive. Totul este bine atâta timp cât anchetele nu se soldează cu condamnări, iar protagonistul poate denunța samavolniciile oponentului la adăpostul invocării interesului public neacoperit însă de decizii judecătorești definitive și irevocabile. Dinamica putere-opoziție lasă la îndemâna învingătorului mai multe instrumente de intervenție în dezbaterea publică. Unul dintre ele este Comisia de a Cotroceni.
     Se poate obiecta cu justețe că avizul unui asemenea for este neconstituțional. În definitiv, atâta timp cât cetățenii sunt egali în fața legii, necesitatea unui aviz premergător începerii urmăririi penale reprezintă un avantaj de care nu se bucură cetățeanul de rând. Avizul – care pune serios la îndoială prezumția de nevinovăție – își are originea tocmai în această utilizare a problemelor din justiție de către actorii politici. Cu alte cuvinte, Comisia se dorea tocmai un for care să pună capăt speculațiilor juridice, limtând lupta de imagine din politică prin instrumentarea nu a justiției, ci a procedurii judiciare în sine. Pentru că, atâta vreme cât nu există riscul unei condamnări, actorii politici consideră că utilizarea anchetei este permisă.
     Problema apare în momentul în care Comisia dă aceste avize favorabile (trebuie remarcat că, deși rolul ei este consultativ, ea limitază imagologic posibilitatea președintelui de a aviza începera urmăriri penale – scurtcircuitarea Comisiei afectează imparțialitatea de care ar trebui să dea dovadă șeful statului). Avizul ei favorabil, în condițiile în care identificarea ei cu instituția prezidențială este evidentă (nu discutăm despre o comisie în subordinea instituției prezidențiale, ci despre „Comisia de la Cotroceni” a unui președinte sau altul) afectează serios problema obiectivității ei (mai ales când cei care sunt lăsați în grija Parchetelor sunt adversarii săi declarați). Impactul imagologic se mută din nou asupra procesului judiciar, aflându-ne din nou în situația de la început. Actorii politici folosesc procesul judiciar, de această dată prin intermediul Comisiei în primă fază, și abia apoi prin parchete.
     Ordonanța guvernamentală care modifică structura și rolul Comisiei încearcă să repare această revenire la situația anterioară. Principiile modificării au în vedere obiectivarea activității acestui for, pentru a limita exploatarea politică a avizelor Comisiei. Intenția Executivului – ca și intenția inițială de elaborare a Comisiei – este tocmai de a preveni instrumentalizarea imagologică a anchetelor penale, intenție cât se poate de justă, având în vedere climatul politic românesc. Modalitatea de realizare (ca și înființarea în sine a Comisiei) este discutabilă.
     Astfel, pentru a garanta „imparțialitatea și independența” comisiei, aceasta va fi alcătuită pe viitor din cinci judecători, numiți prin decret de Președintele României, la propunerea CSM. Regulamentul adoptat de CSM cu privire la selecția lor prevede că „In timpul mandatului, judecatorii numiti in Comisie isi pastreaza calitatea de judecator. Functie de volumul de activitate de la instante, colegiile de conducere pot dispune degrevarea partiala de celelalte activitati a judecatorilor numiti in Comisie”. Cu toate acestea, dispozițiile constituționale statuează clar în articolul 125 alineatul 3 că “Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”. Păstrarea calității de judecător (și continuarea activității în instanțe) pun serios la îndoială respectarea dispoziției constituționale, atâta vreme cât este clar că în Comisie judecătorii vor ocupa o funcție publică, pentru care sunt remunerați. Surprinde că CSM a dezvoltat prevederile ordonanței în așa fel încât ele să intre în contradicție flagrantă cu Legea Supremă. Poate fi adus în discuție în același timp tocmai principiul independenței magistraților – articolul 124 alineatul 3 dispune că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, perspectivă care intră în conflict cu activitatea depusă în cadrul unui for din Administrația Prezidențială.
     Un alt punct important al modificărilor este reprezentat de posibilitatea ministrului care apare în fața comisiei de a „prezenta înscrisuri și de a propune administrarea de probe în dovedirea susținerilor sale”. Concomitent, el poate fi asistat de un avocat, ca expresie a garantării dreptului său la apărare. Dispozițiile intră în contradicție flagrantă cu prevederile Codului de procedură penală, care stipulează în articolul 62 că „în vederea aflării adevarului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămureasca cauza sub toate aspectele, pe baza de probe”, pentru ca articolul 65 să statueze că „sarcina administrării probelor in procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de judecată. La cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoana care cunoaște vreo proba sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le infățișeze”. Din aceste prevederi se poate deduce că numai în fața instanței de judecată (ceea ce comisia nu este) se pot administra probe, numai de către organul de urmărire penală sau de chiar de către instanță (în niciun caz de către cel acuzat – în cazul comisiei, ministrul). Mai mult, același Cod are în vedere în articolul 171 că „Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele judiciare sunt obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept”. Or ministrul nu este nici învinuit, nici inculpat, iar procedura judiciară nu este nici de urmărire penală, nici de judecată.
     În ansamblu, prevederile cu privire la rolul Comisiei o transformă într-o veritabilă instanță de judecată – procedura la care sunt supuși miniștrii este similară cu cea din instanțe. Mai mult, aceste aspecte sunt întărite de obligația publicării deciziei luate de Comisie (alături de consemnarea în scris a opiniilor divergente). Președintele nu este ținut de acest aviz, dar are obligația motivării temeiniciei unui eventual refuz (este un mare semn de întrebare cu privire la ce se întâmplă dacă refuzul președintelui nu este temeinic motivat – cine se pronunță asupra motivelor mai mult sau mai puțin temeinice ale președintelui?). Comisia devine prin încercarea Guvernului de obiectivare a activității ei un for de judecată, ale cărui decizii capătă greutatea epistemică și imagologică a unui adevărat verdict judecătoresc.
     Or în acest punct (ca și în întreaga dinamică a înființării acestei comisii) ne putem pune întrebarea dacă acest eșafodaj instituțional nu încalcă prezumția de nevinovăție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înscris în jurisprudența sa în raport cu această prezumție (care acționează în sarcina învinuitului – trebuie remarcat că în fața Comisiei nu există această prezumție, din moment ce sarcina probei cade în responsabilitatea ministrului) că ea poate fi încălcată nu numai de instanță sau de judecător, ci și de alte autorități publice (Allenet de Ribemont vs. Franța, pct. 35). Concomitent, aceeași speță explică faptul că prezumția este încălcată de o decizie judiciară cu privire la o persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni, dacă ea reflectă vinovăția acestuia înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Or, atunci când președintele decide în baza unui aviz public al Comisiei (sau în motivarea scrisă, în lipsa unui asemenea aviz) că există motive pentru începerea urmăririi penale, nu există dubii cu privire la respectarea prezumției de nevinovăție?
     În aceeași decizie CEDO reitera că articolul 6 alineatul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat astfel încât prezumția de nevinovăție să „garanteze drepturi practice și efective” (conform adagiului juridic „Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” – legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei, nu în sensul neaplicării sale). Mai mult, în Mircea vs. România, Curtea atrage atenția asupra alegerii potrivite a termenilor folosiți de autoritățile publice în declarațiile publice (înainte de pronunțarea unui verdict definitv și irevocabil). Curtea subliniază totodată că intervenția sa are în vedere sensul nu forma literală a declarațiilor publice. Or, un aviz public, prin care o Comisie de judecători, în subordinea președintelui, sugerează începerea urmăririi penale este departe de recomandările CEDO cu privire la prezumția de nevinovăție (este dificil de imaginat o asemenea comunicare neutră în raport cu ministrul pentru care se recomandă începerea urmăririi penale).
     În ansamblu, avem de a face cu o dublă tentativă de depolitizare a actului urmăririi penale. Schema este simplă – politicienii români își afirmă cinstea și onestitatea prin opoziție (subliniind gravitatea acuzațiilor aduse celuilalt). Pentru a remedia această problemă se creează o comisie care ar trebui să blocheze urmăririle penale (de cele mai multe ori, fără rezultate juridice, deci cu efecte doar în plan de imagine). Comisia devine însă instrument în același lanț cauzal și imagologic, pentru ca să se revină, transformându-se Comisia într-o veritabilă instanță de judecată – de data asta, chiar vom fi obiectivi și nu mai facem dosare degeaba. Două observații – 1) nu există nicio garanție că viitoarea Comisie (presupunând că judecătorii Curții Constituționale nu vor declara ordonanța neconformă cu Legea Supremă, ceea ce pare improbabil) nu va fi instrumentalizată de un alt actor politic, așa cum s-a întâmplat cu fosta Comisie; 2) drumul spre iad...
Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 52

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: