Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Sf. Băsescu și politica negativă

Arthur SUCIU

Când Traian Băsescu a anunțat poporul că va învinge “sistemul ticăloșit” el excludea desigur apartenența sa la sistem, altfel spus: propria sa “ticăloșie”. Pentru a ne convinge că lucrurile nu stau așa, noul președinte a suferit o metamorfoză, a trăit o formă ciudată de convertire. Astfel, din populistul de viitor, dar cam necioplit, Băsescu a devenit peste noapte un erou al Binelui și un călău cu aere de intelectual.

În zadar a încercat opoziția să scoată în evidență inconsecvențele noului președinte, să-i dea cu încetinitorul piruetele pentru a se putea observa mai bine cine este omul. Situația este aceeași cu a unui ticălos care s-a hotărât să devină sfânt. Respectând proporțiile, Băsescu este un Sf. Augustin, un Sf.Pavel al politicii românești. Scena “plânsului”, din piesa retragerii lui Stolojan de la alegerile prezidențiale din 2004, ar putea fi echivalentul minunatei convertiri.
 Înainte de a deveni președinte, Traian Băsescu era împotriva tuturor mijloacelor folosite în prezent cu scopul de a reforma clasa politică. PNA (actualul DNA) nu făcea decât să asculte unor comenzi politice atunci când i-a redeschis dosarul “Flota”. “Reforma morală”, care însemna între altele accesul la dosarele fostei Securități, i se părea inutilă, iar introducerea votului uninominal demagogică. După ce a ajuns însă la conducerea statului, Traian Băsescu a înțeles că toate acestea sunt arme formidabile de luptă împotriva adversarilor săi politici.
 Spre deosebire de Augustin și Pavel însă, Băsescu nu pare să aibă o conștiință foarte clară a “păcatelor” sale trecute. Niciodată, în discursurile sale palpitante, nu a făcut vreo mărturisire de căință poporului pe care îl conduce. El are în schimb cunoașterea clasei politice, din care a făcut parte aproape de la început. Băsescu știe din experiență cu cine joacă.
 Până în 1996, când clasa politică era împărțită clar între răi și buni, electoratul avea speranțe privind posibilitatea schimbării în bine a lucrurilor. Această schimbare pare să fi fost ratată în perioada Convenției, astfel că, la alegerile din 2000, toate partidele deveniseră deja o apă și-un pământ. A fost nevoie de un efort de negare extraordinar și de utilizarea unor metafore stridente, ca “sistemul ticăloșit”, pentru ca speranța să învie. Reprezentând cam aceeași pornire anti-sistem cu a liderului PRM, Corneliu Vadim Tudor la alegerile din 2000, Traian Băsescu a încercat din 2004 să-și asume în plus și partea binelui, care, după cum se știe, este partea dreaptă. Ambițioase proiecte, s-o recunoaștem! Figură expresivă a “sistemului ticăloșit”, Băsescu a reușit să convingă electoratul că este principalul adversar al acestui sistem; lider al unui partid de stânga, el a trecut peste barierele puse de talibanii dreptei și a devenit noul lor idol. Nu ne miră deci că sentințele și ordonanțele sale discursive au efectul unor sentințe judecătorești și al unor ordonanțe guvernamentale. Tot ce este “imoral” pentru Băsescu, este imoral pentru toată lumea; dacă șeful statului afirmă că învățământul este la pământ, nu putem decât să fim de acord cu el. Situația este cu atât mai comică, dar și mai complicată, cu cât de regulă gura lui Băsescu rostește adevărul.
 Hegel nu avea dreptate atunci când susținea că negarea negației are ca sinteză o afirmație. Dacă îl negi pe Băsescu, această negație dusă până la ultimele ei consecințe, nu rezultă nimic; deci, este inutil. De acest lucru au devenit repede conștienți foarte mulți oportuniști, ucigători în entuziasmul lor față de noua vedetă a scenei politice românești. Ei sunt cei care, din cauză că îl laudă de dimineața până seara, îi slăbesc instinctele și-l fac să se creadă mai mult decât este. Recomandarea mea este ca Băsescu să fie lăudat în continuare, până când o să ni se facă silă. Aceasta este probabil una din puținele metode de defascinație.  
     În procesul de destructurare, actorul principal trebuia –firește- să ia partea leului. Dublarea cotei electorale a PD este, înainte de toate un drept al lui Traian Băsescu. El și-a deșurubat propriul partid de pe partea stângă a politicii și l-a înșurubat pe dreapta, aceasta fiind prima sa acțiune importantă de destructurare. A doua a fost divizarea PNL, ceea ce este tot una cu încercarea de a lua liberalilor ceea ce este tradițional și doctrinar al lor, adică ideea dreptei. Traian Băsescu a știut de la bun început că dreapta nu este a sa, dar n-a avut încotro și a trebuit să-i sacrifice pe liberali.
 A fi de dreapta, în noul context politic, este important, dar nu suficient. Numai un partid de dreapta dominant poate cu adevărat să reprezintă viitorul politicii în România. Dominația aparținând PSD, a fost nevoie ca și acest partid să fie sacrificat, să fie dezbinat, învâtit pe o parte și pe alta până când a ajuns de nerecunoscut. În acest sens, președintele PSD Mircea Geoană, cu labilitatea sa stranie, a fost instrumentul potrivit, mult mai eficient decât acțiunile Parchetului împotriva liderilor PSD; lui îi datorează Băsescu decăderea PSD, și nu lui Daniel Morar, care s-a limitat la a îngroșa linia ce-i desparte pe reformați de reformatori.
 Despre reformarea clasei politice se vorbește din 1990, încă dinainte ca aceasta să fie, propriu-zis, constituită. Niciodată însă, ca în ultimii trei ani, clasa politică nu a fost supusă atâtor puternice presiuni, al căror efect ar trebui să fie o schimbare și o înnoire radicale. Forțe destructurante se manifestă din plin, afectând guvernarea, actul de legiferare, dar și relațiile din interiorul partidelor. Societatea civilă, în cea mai mare parte, susține acest avânt. Electoratul nu s-a exprimat încă prin vot în legătură cu voința radicală de reformare, dar, dacă ar fi să ne luăm după sondajele de opinie, ea îi pare legitimă. Pe lângă dorința cvasi-permanentă de reformare, astăzi, mai mult decât în trecut, se manifestă o formidabilă voință negativă. Reformele nu se transpun doar în schimbarea unor persoane ieșite din uz, ci și a managementului, a tipului de management al partidelor, al relațiilor dintre partide și publicurile lor, al relațiilor dintre partide ca atare și, în final, al sistemului politic. Restructurarea pare să ajungă într-adevăr până la regulile sistemului democratic. Această forță suprapolitică acționează mai degrabă nedemocratic, dar ea tinde să schimbe din temelii sistemul politic, în numele unei democrații mai bune și mai corecte. Este însă un asemenea demers dezirabil?
 Pentru a putea considera că forța destructurantă este utilă ar trebui să admitem că ea intervine în viața politică românească de undeva din transcendența autolegitimantă a Binelui. Este tipul de raționament care corespunde întrebării lui Platon despre cea mai bună guvernare. Conducătorii sunt buni pentru că au acces la binele suprem. Aici suntem totuși departe de scepticismul care stă la baza democrației. Din perspectivă democratică, așa cum ne-a învățat Karl Popper, ne interesează în mod special evitarea răului pe care pot să-l facă cei care conduc și mai puțin inventarea unei lumi politice ideale, în baza căreia suntem dispuși să dăm mână liberă unor personaje foarte motivate.
 Probabil că situația actuală este însă ceva mai complicată, lipsită de orice idealitate platonică. Forța de care vorbeam ascultă de un bine subiectiv și, ca urmare, se manifestă discreționar. Astfel, deși în suspensie este pus sistemul însuși, structuri din vechiul sistem par să fie susținute pentru că ar reprezenta partea binelui. Criteriile preferințelor rămân necunoscute; în fond, ele sunt politice și, de aceea, nu țin. La aceasta se adaugă o mult prea mare atenție acordată afectivității poporului și nu raționalității indivizilor. Binele, după cum se poate observa, nu este nici pe departe impus cu forța. În societate există resurse suficiente de ură față de clasa politică pentru ca dărâmarea ei să fie dorită cu entuziasm. Societea civilă, care de mult timp se simte disprețuită, este nerăbdătoare să se răzbune. În parte, acest proiect al instaurării binelui îi aparține, ba chiar nu ar fi fost posibil fără ea. Societatea civilă s-a pus în slujba binelui și a uitat să ne mai apere de rău. S-ar putea însă ca, în pornirea nefirească împotriva clasei politice să vedem până la urmă nu doar un eșec al acesteia, ci și al societății civile și, în final, un eșec al nostru, al tuturor.
Publicat în : Politica interna  de la numărul 51

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: