Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Cine nu vrea Tezaurul românesc din Rusia?

Virginia MIRCEA

Dl Eugen Anca a fost, din vara anului 2003 până la finele anului 2004, reprezentantul firmei germane Capital Consulting Ltd. din Stuttgart. care reprezintă în Europa Institutul de Relații Economice Externe (VNIIVS), agenție guvernamentală a Ministerului Dezvoltării Economice și Comerțului din Federația Rusă. În aprilie 2005, firma Profact SRL (acționar unic Eugen Anca) a fost invitată de Institutul de Relații Economice Externe din Moscova pentru a forma o delegație, în care să fie inclus și un reprezentant autorizat al Băncii Naționale Române (BNR), în vederea începerii negocierii la Moscova a termenilor și condițiilor contractuale ale pachetului de 32 de proiecte comerciale, economice și financiare pe care institutul le-a acordat firmei Profact SRL. Ultimul dintre ele, având numărul 32, prevedea “confirmarea de participare la tratativele privind proiectul nr. D–02/122”, “Tezaurul component” al proprietății Regatului românesc în Federația Rusă, sau, cum spun rușii, “componenta de metale prețioase”. Pentru acest din urmă proiect, doar reprezentantul autorizat al Băncii Naționale a României avea drept de negociere și decizie finală. Deși a inițiat o serie de demersuri pe lângă autoritățile române în vederea finalizării aducerii Tezaurului la București, acestea au ignorat complet oferta Moscovei.

Motivație

Domnule Eugen Anca, vă rog să ne explicați cum de s-a ajuns ca o problemă așa de sensibilă, care se negociază în mod oficial de 90 ani, la nivel de șefi de state, de prim-miniștri și de miniștri de externe, a ajuns să fie preluată de o firmă și de o persoană privată, cum sunteți dvs. 
Pentru a înțelege cât mai bine motivația rușilor în această privință trebuie să mergem în trecut și să va fac câteva precizări, plecând de la poziția oficială a Federației Ruse, care spune că tema respectivă, cunoscută în România sub denumirea de „Tezaurul României de la Moscova”, pur și simplu nu există pentru partea rusă! Și asta din mai multe motive.

Să le luăm pe rând.
În primul rînd că actuala Federație Rusă nu și-a asumat niciodată actele juridice și obligațiile patrimoniale semnate înainte de revoluția din octombrie-noiembrie 1917, or Guvernul Regal român apucase să parafeze convenția de transportare și depozitare a Tezaurului nostru la Moscova cu fostul guvern țarist, încă din luna decembrie 1916. Actuala Federație Rusă a menționat că preia doar obligațiile semnate de fosta URSS, dar nu și de fostul guvern țarist.

Și credeți că este normal ca un bun național, de patrimoniu, de o valoare incontestabilă, să fie făcut pierdut printr-o simplă decizie a rușilor?
Nu eu sunt persoana care pot judeca astfel de lucruri. Eu doar am plecat de la o constatare oficială, de la poziția clar exprimată de partea rusă, poziție care nu s-a schimbat niciodată în acești 90 de ani și nici nu se întrevăd speranțe că s-ar putea schimba vreodată, indiferent că vor mai trece 100 sau 200 de ani.

Să trecem mai departe.
În al doilea rând, în anii 1935 și 1956 partea rusă a restituit României o bună parte din bunurile de patrimoniu care au făcut parte din Tezaur.

Da, ne-au dat doar câteva lucruri, fără prea mare importanță.
Nu este chiar așa. De pildă în 16 iunie 1935 rușii ne-au returnat 17 vagoane cu arhive și documente, depozitate în 1.436 de lăzi, care au ajuns la ora 17,30 în Gara Obor din București. După inventarierea bunurilor, s-a întocmit, pe 28 iunie 1935, un protocol de predare-primire, semnat de reprezentantul guvernului român, domnul G. Paraschivescu. Apoi, în 1956 un număr de 39.320 de piese de artă românești (tablouri, picturi, desene, gravuri, icoane, tapiserii, obiecte religioase, monede de aur, medalii) au fost returnate Guvernului Român. Cu ocazia acestui al doilea transport rușii au concluzionat că „problema așa-zisului Tezaur al României transportat în 1916 la Moscova s-a rezolvat definitiv”.

Cum s-a rezolvat definitiv? În ce sens?
Partea rusă invoca faptul că, o dată cu finalizarea celui de-al doilea transport, la data de 6 septembrie 1956, reprezentantul autorizat al Guvernului Român, academicianul Mihai Ralea, a semnat o anexă la Protocolul referitor la restituirea obiectelor de valoare, prin care se preciza foarte clar că „Guvernul Republicii Socialiste România mulțumește poporului URSS pentru bunurile restituite și declară în mod oficial că nu mai are nici o pretenție materială sau de orice altă natură aferentă operațiunii de transport și depozitare a valorilor BNR în depozitele Kremlinului, ce a avut loc în decembrie 1916 și august 1917”.

Cine a semnat acest Protocol din partea rusă?
În total au fost cinci persoane, și anume: Mihailov Nicolai Alexandrov, ministrul Culturii, care era și șeful delegației, generalul-locotenent Vedenin A.I., care era comandantul Kremlinului, Kraftanov S.U., Orvid G.A. și Pahomo V.I.

Și din partea română?
Doar academicianul Mihai Ralea a semnat acea anexă a Protocolului, deși la această acțiune a mai participat și restul membrilor delegaților români, dar care nu au fost informați de Ralea despre acea anexă la Protocol. De fapt nici un alt membru al delegației noastre nu a semnat nici un document, nici măcar Protocolul de bază. Probabil că așa conveniseră anterior.     

Totuși, este ceva în neregulă aici. Noi am trimis la Moscova 93,4 tone de aur și rușii ne-au returnat doar 33 de kilograme?
Istoria ne spune că în ianuarie 1918 armata română a invadat Basarabia, intrând în război cu rușii. Apoi în cel de-al doilea război mondial armata română iarăși a luptat împotriva rușilor, intrând în Bucovina și ajungând chiar până la Odessa. În urma acordului de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să compenseze Rusia cu suma de 300 milioane USD, iar partea rusă a echivalat această plată cu aurul depozitat de BNR la Kremlin în 1916 și 1917. De fapt acesta ar fi al treilea motiv al rușilor de a considera problema închisă la nivel oficial.        

Mai sunt și alte motive?
Da. În 1965 Nicolae Ceaușescu, la prima sa vizită la Moscova, a semnat un angajament „de prietenie și ajutor reciproc”, care avea o clauză ce a fost mult timp ascunsă istoricilor, cercetătorilor și publicului din țara noastră. Aceasta preciza că respectivul acord elimina reciproc pretențiile mutuale, dar această remarcă făcea trimitere exact la posibilele pretenții ale noului lider de la București în problema Tezaurului.  

E de la sine înțeles că Ceaușescu, fiind la prima sa vizită la Moscova, n-a vrut să dea de gândit Kremlinului și probabil că s-a conformat și a semnat. Poate de aceea el a fost acceptat ca lider la București.   
Nu știu, nu am eu căderea să mă pronunț. Dar ceva a fost, cu siguranță.

Asta e tot?
Nu, a mai fost acțiunea din 1986, când Ceaușescu s-a înțeles cu Kremlinul într-o operațiune delicată, care încă nu poate fi devoalată. Cert este că, pentru a doua oară în cariera lui Ceaușescu, acesta a semnat un nou document, prin care reitera faptul că România nu mai are nici o pretenție din partea rușilor în problema Tezaurului.

Nu puteți să ne spuneți mai exact despre ce este vorba?
Regret, dar nu am nici o putere în acest sens. Va trebui să mai așteptăm 29 de ani pentru ca această operațiune să fie făcută publică! Oricum sunt încă în viață mulți protagoniști ai acelei operațiuni și care cunosc multe detalii despre această acțiune secretă.

Tezaurul, o problemă privată

Revenind la prima mea întrebare, de ce totuși Moscova promovează o astfel de soluționare a problemei și mai ales de ce ea trebuie derulată numai în plan privat, și nu oficial?
V-am spus deja, din punct de vedere oficial problema este definitiv închisă și nu există nici o șansă ca ea să fie reluată vreodată la nivel oficial. Dar, ținând cont că Tezaurul român constituie proprietatea privată a BNR și a altor bănci care existau și funcționau la acea dată, deci afacerea aceasta a debutat de la bun început sub titulatura de acțiune privată, partea rusă a decis că poate sprijini un proiect mai amplu, ce poate fi derulat numai în plan privat, tocmai pentru a se termina odată cu această pretenție continuă a României de a-și recăpăta Tezaurul. 

Stați puțin, Tezaurul este proprietatea statului român.
Nu, Tezaurul este proprietate privată! Mai precis este o proprietate privată a BNR! Cel puțin așa a fost el definit și certificat chiar de Victor Antonescu, ministrul Finanțelor din 1916, care a și semnat Protocolul cu Kremlinul.

Există vreun astfel de document care atestă că Tezaurul României constituie proprietatea privată a BNR?
Sigur că da. Acest document este public și el poate fi găsit de orice persoană interesată, în arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1914, E2, Partea I, vol. 183, fila 50-53. Iar copii certificate ale acestui document există și la Ministerul Finanțelor, și la BNR, la Ambasada Franței și a Angliei, dar și la Kremlin. 
Deci așa se explică de ce partea rusă insistă pe finalizarea proiectului pe partea privată, și nu pe cea diplomatică, oficială.

Asta ar fi una din explicații.
Și care ar fi celelalte motive pentru care rușii ar vrea să ne dea înapoi Tezaurul?
Sunt cel putin 3 motive mai importante. Mai există și altele, de mai mică importanță, dar primele trei motive sunt esențiale.
În primul rând, actuala Federație Rusă s-a obligat să-și rezolve problemele istorice și litigioase cu toate țările din lume, dar cu precădere cele europene, prin acordul de intrare în Consiliul Europei, semnat la Strasbourg în data de 28 februarie 1996. Dar acest acord nu prevede ca aceste diferende istorice să fie rezolvate în mod obligatoriu la nivel oficial, deci rușii pot foarte bine să-și respecte obligațiile promovând și susținând diferite proiecte, la nivel de entități private, care să ducă în final la rezolvarea acestui important punct din Acordul semnat în 1996. Așa și-au rezolvat rușii problemele, în același mod amiabil și de cooperare, cu alte 74 de țări de pe glob, iar România a rămas, și în acest caz, printre ultimele pe această listă!
În al doilea rând, rușii au pățit și ei cam la fel cum am pățit și noi... În 1921 ei au fost nevoiți să transfere o cantitate de 6 ori mai mare de aur decât le-am dat noi lor, către băncile din Japonia, pentru a se putea aproviziona cu cereale și alimente. Dar, spre deosebire de noi, rușii din 1921 au fost mai deștepți! Ei au transferat aurul în băncile japoneze, permițându-le japonezilor să utilizeze acest aur, iar la data rambursării lui către Moscova băncile japoneze ar urma să le achite rușilor și o cotă-parte din uzufructul acestei afaceri! Pe când noi, românii, am semnat un Protocol simplu, care prevedea doar depozitarea aurului la ruși, fără drept de a-l folosi în vreun fel, din care să se poată scoate un profit suplimentar! Or, rușii nici până în ziua de azi nu și-au recuperat Tezaurul lor de la japonezi, fiindcă ei nu și-au reglementat încă situația cu cele 4 Insule Kurile și nici nu au ajuns să semneze pacea cu Japonia, deși au trecut 62 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Japonezii le tot aduc aminte rușilor că ei mai au oarece probleme și cu alte țări (referindu-se probabil și la România) și că nu au dreptul moral să-și primească încă aurul lor, până când nu rezolvă și restul de pretendenți. Deci rușii au tot interesul să-și rezolve și acest diferend cu Japonia, din care ar ieși într-un net avantaj.
În al treilea rând, deși la o primă vedere poate părea mai puțin important decât primele două, totuși acest al treilea motiv este extrem de revelator pentru noul mod de gândire al administrației centrale de la Kremlin.
Rusia este o țară foarte bogată, dar multe din aceste bogății sunt foarte greu de exploatat. De exemplu numai în Siberia se găsesc 80% din rezervele mondiale de hidrocarburi din lume! Dar lipsa infrastructurii corespunzătoare, vremea crudă și distanțele imense dintre localități fac ca aceste bogății să fie realmente foarte greu de valorificat. Analiștii ruși au conceput mai multe pachete de proiecte comerciale, economice și financiare, mai toate fiind legate între ele, prin care se pot învinge greutățile și dificultățile de care v-am spus. Unul din aceste pachete economice, comerciale și financiare, care cuprinde și „componenta de metale prețioase”, adică chiar aurul nostru pe care-l tot cerem de la Kremlin de 90 de ani, a fost conceput special pentru firme private din România. Un astfel de pachet economic are o valoare minimă de 10 miliarde USD și cuprinde proiecte în principalele sectoare unde rușii dispun de rezerve imense, adică: petrol, gaze naturale, metale prețioase, diamante, dar și în sectorul tranzacțiilor de produse comerciale, la care se adaugă o componentă financiar-bancară, în așa fel încât noi, românii, să participăm doar cu inteligența și cu activitatea noastră! Câștigul rușilor ar fi fost însemnat, mai precis: în cazul în care un astfel de pachet ar fi fost dezvoltat de firme private românești, noi am fi fost nevoiți să asigurăm întreaga logistică necesară în zonele rusești mai puțin dezvoltate, tocmai pentru a extrage și a prelucra materiile prime ce fac parte din pachetul economic oferit de Moscova. Iar asta ar însemna taxe și impozite locale plătite, licențe și accize plătite, angajarea de personal local, practic industrializarea unei părți a Rusiei care este mai puțin dezvoltată.

 De fapt cum a început povestea asta, cu oferta rușilor către dvs.?
Eu am intrat târziu în această ecuație, dar totul a început în 1994, când domnul președinte Ion Iliescu a solicitat Kremlinului „să găsească o soluție de rezolvare a acestei probleme”. În baza acestei solicitări oficiale a Bucureștiului, rușii au răspuns că „problema așa-zisului Tezaur al României este închisă”. Punct. Subiect închis! Dar iată că cineva, la Kremlin, a analizat cum se poate rezolva problema și imediat rușii au pus la punct un plan ingenios și benefic pentru toate părțile implicate, care să ducă la dezvoltarea relațiilor de colaborare dintre entități private din Rusia și România și totodată să rezolve și problema respectivă.

Cum a acționat Kremlinul?
Mai întâi au făcut un raport către departamentele lor de analiză și sinteză, apoi au înființat o Comisie Mandatară în cadrul Dumei de Stat, care a și dat o astfel de decizie, în 1996, care permitea rezolvarea acestei probleme în cadrul unor pachete de proiecte economice, comerciale și financiare, cu condiția desfășurării lor în plan privat, adică să nu aibă nici o tangență cu regimul oficial și diplomatic. Aceste proiecte comerciale au fost apoi predate spre derulare către Ministerul Dezvoltării Economice și Comerțului din Federația Rusă, care le-a repartizat ulterior Institutului de Relații Economice Externe (VNIIVS).

Când au făcut Kremlinul prima ofertă de acest gen Bucureștiului ?
Chiar la începutul anului 1995 rușii au discutat chiar cu președintele României, domnul Ion Iliescu, iar din discuțiile avute a rezultat că problema respectivă este mai delicată și a fost desemnat s-o coordoneze domnul Ioan Talpeș. Pe scurt, s-a ajuns la concluzia că ar fi mai bine ca rușii să înființeze o bancă privată în România, prin care să aducă Tezaurul. Zis și făcut! Așa a luat ființă banca comercială Fortuna, care avea însă capital și investitori americani! Au transferat 2,5 milioane USD sub formă de capital social în Bancorex (care, la acea vreme, era banca recomandată pentru astfel de tranzacții), au depus 2 tone de aur în Elveția în numele Fortuna Bank și au dotat banca cu echipamentele necesare. Apoi au solicitat BNR să înceapă procedurile de aducere a Tezaurului prin Banca Fortuna. Numai că Bancorex s-a opus, reclamând faptul că numai prin Bancorex se poate aduce Tezaurul României. Dar, întrucât Bancorex era bancă de stat, rușii nu au permis implicarea în această tranzacție a nici unei entități care să se afle sub controlul statului. Între timp BNR a retras licența de funcționare a Băncii Fortuna, iar investitorii americani au pierdut cele 2,5 milioane USD depozitate la Bancorex și au rămas și cu cele 2 tone de aur blocate în Elveția pe numele băncii, dar care nu pot fi deblocate decât când situația juridică a Băncii Fortuna va fi rezolvată. Situație care nici măcar astăzi, la circa 12 ani de la înființarea băncii, nu s-a rezolvat!

Ce a urmat?
În 1997 a venit la putere regimul Constantinescu. Rușii au venit din nou la București, de această dată problema fiind atribuită doamnei Zoe Petre. Din păcate dânsa a condiționat restituirea Tezaurului către BNR de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și anularea prevederilor din acest pact. Delegația rusă i-a explicat doamnei Zoe Petre că actuala Federație Rusă a denunțat încă din decembrie 1989 acest pact și că în prezent rușii nu mai au în posesia lor acele teritorii care au făcut obiectul pactului. În plus, rușii nu pot accepta interferarea unei probleme politice (pactul) cu una privată (Tezaurul). Deci... nu s-a făcut nimic.

Deci, timp de 4 ani, cât a fost domnul Emil Constantinescu la putere, nu s-a făcut chiar nimic?
Nu, fiindcă la puțin timp de la această întrevedere cu doamna Zoe Petre, ambasadorul român la Moscova, domnul Diaconu, a afirmat că „Rusia este datoare 23 de miliarde USD către România în problema Tezaurului”, iar rușii au închis imediat acest proiect! Dar nu definitiv, fiindcă în anul 2003 venise o nouă generație de funcționari publici la Kremlin, mai tineri, mai deschiși și mai inteligenți decât cei din epoca lui Boris Elțin. Astfel că s-a hotărât în 2003 redeschiderea proiectului, dar, de această dată, a fost mandatată o firmă germană, Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, pe considerentul că atât rușii, cât și românii au relații foarte bune cu germanii. Directorul firmei germane, Claus Rayhle, coordona la Stuttgart reprezentanța Institutului de Relații Externe de la Moscova, care avea în lucru acest proiect.

Cum a acționat Rayhle?
Mandatul lui era doar de a informa autoritățile românești despre beneficiile acestui proiect, urmând ca autoritățile românești să decidă cum vor să acționeze mai departe. Primul drum l-a făcut, cam prin luna mai 2003, la domnul amiral Cico Dumitrescu, care era consilier prezidențial la Cotroceni.

De ce Rayhle s-a dus la Cotroceni, și nu la BNR?
Înainte de a veni în România Rayhle s-a dus la Ambasada României din Germania, care i-a recomandat să meargă direct la domnul Cico Dumitrescu, motivând că, fiind vorba de o problemă de o asemenea anvergură și sensibilitate, este nevoie de acceptul Administrației Prezidențiale de la Cotroceni.

Și cum s-a soldat întâlnirea dintre Rayhle și Cico Dumitrescu ?
Foarte prost! Amiralul nu l-a crezut deloc, i se părea că totul este o fantasmagorie, că neamțul are intenții necurate, că rușii vor să creeze o diversiune, în fine numai lucruri rele. I-a cerut lui Rayhle să facă copii de pe documente, după care le-a dat serviciilor speciale „să le verifice”, cu precizarea expresă „de a se verifica la toate nivelele cu atenție sporită!”  Deși Claus Rayhle avea intenții oneste și curate, pe deplin verificabile, totuși datorită modului greșit de abordare a discuției cu Rayhle, dar și a capacităților reduse de înțelegere a mecanismelor economice și comerciale subtile, amiralul Cico Dumitrescu a avut grijă „să-l încondeieze” pe Rayhle în așa fel încât persoana lui a devenit în rapoartele serviciilor „suspectă”! 

De ce nu ați intervenit dvs. în acea discuție, ca să evitați astfel de consecințe?
Pentru că eu încă nu-l cunoșteam pe Claus Rayhle. Abia în luna iunie 2003 l-am cunoscut și mi-a trebuit și mie ceva timp să înțeleg întregul mecanism, care este foarte complex. 

La ce alte autorități ați fost cu Claus Rayhle?
Abia în ianuarie 2004 am fost primiți la domnul Cristian Diaconescu, care în acea vreme era secretar de stat la MAE, dar discuția cu domnia sa a fost un eșec total!

Cum așa?
Domnul Diaconescu a refuzat de la bun început să discute posibilitatea ca Tezaurul României să fie rambursat sub formă privată, menționând că Rusia are obligații clare, iar România nu va accepta niciodată o altă abordare a problemei respective decât sub forma ei oficială, de la stat la stat, fără implicarea nici unei entități private.

Dar la BNR ați fost?
Da, la BNR am fost ceva mai norocoși. Pe data de 8 aprilie 2004 am fost primiți chiar de domnul guvernator Mugur Isărescu, care a fost mult mai receptiv și mai interesat în soluționarea problemei. Cu ocazia acestei întrevederi, Capital Consulting Ltd. a depus la cabinetul guvernatorului prima ofertă scrisă, semnată și ștampilată, care era extrem de edificatoare.

Și ce v-a răspuns domnul guvernator?
Nu ne-a răspuns niciodată!

Dar de ce oare?
Pentru că eu eram reprezentantul în România al lui Claus Rayhle, care era considerat „suspect” de serviciile secrete românești! Iar, dacă Claus era „suspect”, eu cum puteam fi catalogat, decât tot suspect, fiindcă lucram împreună, nu? Or, toate autoritățile românești au obligația să solicite serviciilor speciale date și rapoarte despre persoanele și firmele care le propun diferite proiecte și afaceri. Dar noi eram deja „încondeiați” de la bun început, așa că nici o autoritate românească nu se obosește să ne mai răspundă!

Ați încercat să spargeți acest blocaj informativ, să explicați adevărata situație?
Desigur. M-am adresat Parlamentului României și am avut ocazia să fim ascultați de domnul senator Adrian Păunescu. Atunci când am discutat cu domnia sa, la întrevederea care a avut loc cam prin luna septembrie 2004,  a participat și un om de afaceri român, care de asemenea dorea să sprijine inițiativa noastră. La sugestia acestui om de afaceri, ni s-a cerut să aducem în favoarea BNR o dovadă de bună execuție a proiectului, din partea Moscovei, fiindcă altfel e greu să convingem Bucureștiul de buna noastră intenție.

Ce fel de dovadă?
Un „Performance Bond” de 20 milioane USD. Adică o garanție de bună execuție, calculată la o valoare de 2% din valoarea totală a cantității de 93,4 tone de aur, care, la acea vreme, avea o valoare de circa 1 miliard USD.

Stați că nu înțeleg. Adică rușii să ne dea cele 93,4 tone de aur și să ne mai dea și o garanție de 20 de milioane USD?
În practica comercială se uzitează foarte des instituția garanției de bună execuție. Mai ales în tranzacții private. Pe scurt, pe înțelesul cititorilor care nu sunt familiarizați cu astfel de practici, atunci când un vânzător vrea să-și vândă marfa, el trebuie să ofere și o garanție de bună execuție, în favoarea cumpărătorului, în valoare de 2% din totalul contractului sau al valorii acreditivului bancar. O astfel de garanție reprezintă siguranța că furnizorul este capabil și doritor să finalizeze tranzacția. Garanția este valabilă doar pe perioada executării contractului, iar la finalul tranzacției se înapoiază vânzătorului. În cazul în care vânzătorul își îndeplinește defectuos sarcinile sau nu și le îndeplinește deloc, garanția de bună execuție o va încasa cumpărătorul, în cazul nostru fiind vorba de BNR. 

 Ați obținut cele 20 milioane USD?
Rușii au vrut să dea un mesaj de încredere Bucureștiului și au emis pe 18 octombrie 2004 o confirmare bancară de 350 milioane USD! Cu precizarea că 20 milioane USD să fie reținuți de BNR sub formă de „Performance Bond”, iar restul de 330 milioane USD să fie utilizați sub forma înființării unui fond de garantare a efectuării plăților către companiile românești care exportă produse și servicii în Federația Rusă. Ideea era să se încurajeze agenții economici români să exporte direct în Federația Rusă și să fie plătiți imediat, fiindcă una din temerile firmelor românești era că le este frică să exporte în Federația Rusă deoarece nu sunt siguri că-și mai încasează banii de la extern!           

Și ce a făcut BNR cu cei 350 milioane USD?
Păi nici nu i-a primit! Nici măcar nu a acceptat să discutăm acest subiect! De fapt nici pe mine nu m-au mai primit la discuții!

Și ce ați făcut cu cei 350 milioane USD?
Am fost obligat să găsesc alte soluții, fiindcă eu comandasem garanția bancară, deci... eram bun de plată. Printr-o cunoștintă am ajuns la Geneva, la un mare expert financiar, care, culmea, îl cunoștea foarte bine pe domnul Ioan Talpeș, care era viceprim-ministrul Guvernului României în acea perioadă!   

Iar domnul Talpeș?
Da, dar de data aceasta am avut succes! Domnul Talpeș m-a primit în biroul domniei sale de la Guvern și a avut răbdarea să asculte până la capăt toată istoria. A durat vreo 3 ore discuția cu dânsul! Și-a dat seama de avantajele proiectului și, la terminarea discuției, cu un fair play pe care nu i-l bănuiam, mi-a spus că „e convins acum că a fost informat greșit, că și serviciile se mai înșală uneori și că trebuie neapărat să continuăm acest proiect în beneficiul ambelor părți”.

Și ce-a ieșit de aici?
Nu a ieșit nimic fiindcă discuția am purtat-o pe 3 decembrie 2004, iar pe 5 decembrie 2004 Traian Băsescu a câștigat alegerile, iar domnul Talpeș și-a încheiat mandatul!

Și ce ați făcut, ați luat-o de la capăt ?
Exact. Încurajat de experiența cu domnul Talpeș, l-am bombardat pur și simplu pe domnul președinte Traian Băsescu, pe consilierii săi și pe noii guvernanți cu zeci de adrese, încercând să obțin audiențe sau cel puțin să-i sensibilizez și să meargă la Moscova să verifice afirmațiile mele.

Ați fost primit în audiență?
Niciodată!

Dar ce răspunsuri ați primit de la autorități?
Am primit 7 adrese de genul: „Petiția dvs. a fost redirecționată la Ministerul Afacerilor Externe, care urmează a vă răspunde.”
În luna martie 2005 am propus Institutului de Relații Externe din Moscova (VNIIVS) o variantă de soluționare a acestui proiect, ceva mai laborioasă și mai sofisticată, variantă care a fost acceptată. De aceea fosta mea firmă, SC Profact SRL, a primit aprobare pentru derularea acestui proiect, care a primit indicativul D-02/122. Pe 28 aprilie 2005 VNIIVS Moscova informează Ambasada României la Moscova de faptul că „Institutul nostru a acordat firmei românești SC Profact SRL o invitație cu următoarea confirmare de participare la tratativele privind proiectul D-02/122 – Tezaurul component al proprietății Regatului România în Federația Rusă”.  Și mai departe se precizează în adresă: „Noi suntem pregătiți să primim delegația firmei sus-menționate și să organizăm tratativele în scopul discutării și concordării tuturor problemelor principiale, privind respectivul proiect. Participarea în procesul tratativelor a reprezentantului oficial al BNR este considerată oportună”. În același timp cu adresa sosită la Ambasada României din Moscova am prezentat noi adrese autorităților românești, solicitându-le cooperarea cu partea rusă. Din păcate, la fel ca în trecut, nici o autoritate românească nu a binevoit să dea curs ofertei Moscovei.

Este de neimaginat că nici măcar Ambasada României de la Moscova nu a reacționat pozitiv. Ce a făcut ambasadorul României la Moscova, Dumitru Prunariu, când a primit această adresă?
Domnia sa l-a informat imediat pe ministrul Afacerilor Externe al României, domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, care i-a transmis, printr-un secretar de stat de la MAE, „să nu se mai implice deloc în problema Tezaurului”.

Cred că nu ați înțeles bine... De ce ar da un ministru de Externe  un astfel de ordin?
Păi tot așa a reacționat și domnul ambasador. A cerut lămuriri suplimentare la București, iar pentru insistența sa în favoarea soluționării problemei Tezaurului, domnul președinte Traian Băsescu... l-a retras de la post, semnând decretul prezidențial la 4 săptămâni de la data la care Moscova trimisese ambasadei noastre adresa de confirmare a începerii procedurii pentru finalizarea proiectului Tezaurului. 
Sunteți sigur de cele ce afirmați?
Absolut sigur. Tocmai de aceea consider că ordinul președintelui României a fost de a boicota acest proiect, prin retragerea mandatului de ambasador al domnului Dumitru Prunariu, exact în perioada în care respectivul proiect trebuia finalizat, mă face să cred că domnul președinte poate fi acuzat de mai mult decât lipsă de interes pentru retrocedarea Tezaurului românesc aflat la Moscova!

Ceea ce spuneți este destul de grav.
Sunt foarte conștient de ceea ce spun și o pot demonstra cu documente și probe evidente. De fapt toate declarațiile de presă, precum și tot comportamentul domnului președinte Traian Băsescu, de la data destituirii ambasadorului României la Moscova și până în prezent, sunt o dovadă clară că domnul Băsescu a acționat împotriva intereselor legitime ale României, și anume împotriva aducerii Tezaurului la București. 

Să ne întoarcem la momentul în care ați informat autoritățile de faptul că ați primit invitația de a merge la Moscova și de a negocia aducerea Tezaurului.
Stați puțin, fiindcă nu vreau să se facă o confuzie. Eu nu am mandat de negociere a problemei Tezaurului, ci doar pentru proiectele comerciale, economice și financiare din cadrul proiectului D-02/122. Singura persoană abilitată care poate să negocieze subiectul Tezaurului, de fapt „componenta de metale prețioase”, cum spun rușii, este numai guvernatorul BNR sau reprezentantul autorizat al BNR.

Am înțeles. Am observat că aveți și 12 monede de aur. Care este povestea lor?
Inițial, cam prin 1995, când se începuseră discuțiile la Cotroceni cu prima echipă de la Moscova, românii au solicitat rușilor, ca o dovadă supremă de credibilitate, să le predea un set de 12 monede de aur, împreună cu lista de inventar din lăzile unde au fost depozitate, cu confirmarea originală a existenței Tezaurului. Așa că rușii mi-au predat cele 12 monede de aur, edițiile 1859-1907, denumiți în limbaj popular „cocoșei” sau „napoleoni”. 

Și de ce nu i-ați predat către BNR?
Am încercat de nu știu câte ori, cu adrese oficiale și prin diferiți intermediari, dar nu am avut nici un succes! Nu mi-au dat nici un răspuns concret, ci doar un singur răspuns, foarte evaziv, în care îmi comunicau că BNR are un membru în Comisia Mixtă Româno-Rusă, iar dânșii sunt foarte mulțumiți de prestația părții ruse în această comisie. Dar culmea este că această comisie s-a desființat de un an de zile! Adică practic nu mai există! Și BNR îmi scrie că este mulțumită de prestația părții ruse dintr-o comisie care nu mai există! Asta chiar este o bătaie de joc! 

Ați încercat și la alte autorități?
Sigur ca da. Am cerut Parlamentului, adică Senatului, dar și Camerei Deputaților, să preia mostrele de aur și să le depoziteze unde cred ei de cuviință. Ba chiar am cerut și conducerii SRI să preia monedele de aur și să-mi acorde și o audiență pentru a le solicita colaborarea.

Și ce v-au răspuns?
SRI mi-a răspuns că „directorul serviciului are agenda încărcată și nu are timp să vă primească”, iar despre monedele de aur nu s-a precizat nimic!
Și totuși, nu s-a întâmplat nimic bun în această perioadă?
Ba da, s-au întâmplat destule, dar numai lucruri rele. Au început să curgă pe capul meu și al familiei mele zeci de controale și de percheziții, făcute de polițiști sau de falși polițiști, de organele fiscale și financiare, de cei de la protecția muncii, de la Sanepid și de la pompieri. M-am trezit cu o groază de reclamații penale, în care eram acuzat că aș fi spălat sute de milioane de dolari, că aș fi primit garanții bancare de la diferite „organizații mafiote din Rusia”, că sunt suspect de implicare în acțiuni organizate criminale, că m-am asociat cu indivizi suspecți care acționează împotriva intereselor României și câte și mai câte. Au fost zile când m-am trezit la 6 dimineața cu grupuri de câte 2 sau 3 așa-ziși polițiști, care îmi spuneau că „au informații că eu dețin persoane suspecte în casa mea, cerându-mi să le deschid ușa și să intre în apartament”. Apoi au început o activitate de agasare a vecinilor mei, pe care-i întrebau dacă eu aduc străini la mine acasă și dacă vin mașini înmatriculate în străinătate să mă ia și tot felul de bazaconii dintr-astea, de parcă ne-am fi întors în timp cu 50 de ani!

Și cum s-au soldat toate aceste controale și reclamații penale?
În final am fost amendat cu 10 milioane de lei vechi pentru că m-au găsit pompierii fără stingător la birou. În rest totul a fost legal și nimeni nu a avut ce să-mi reproșeze. Nu am nici o amendă penală, nu am dosar penal și nici măcar în fază de cercetare penală nu sunt!
Eram într-o situație aproape disperată. Nimeni nu mă primea la discuții, adresele mele erau fără răspuns sau, atunci când primeam vreun răspuns, era total anapoda, nu mai puteam suporta costurile, iar facturile rămâneau neachitate de la o lună la alta.

Și cum v-ați descurcat?
Am avut norocul să mă întâlnesc cu niște oameni de afaceri din Olanda, care au observat munca mea în acest proiect. Inițial nici ei nu au crezut nimic și chiar mă compătimeau. Totuși au avut curiozitatea să verifice la Moscova toate aspectele proiectului și – la întoarcerea lor de la Moscova – erau pe deplin convinși că totul este real și fezabil, așa că au decis că merită să se implice total în acest proiect.

Și cum ați acționat?    
Olandezii au preluat proiectul principal și au acoperit toate costurile necesare, iar eu am devenit reprezentantul lor în România și persoana de contact a părții ruse în raport cu autoritățile românești. În 25 august 2006  olandezii au trimis prima adresă la BNR, prin care solicitau conducerii BNR să înceapă procedurile de predare a documentelor originale privind rambursarea „componentei de metale prețioase a proiectului D-02/122”, adică Tezaurul, precum și mostrele de aur aferente.

Și ce a răspuns BNR?
Nimic, ca de obicei! Olandezii au revenit cu a doua adresă către BNR pe 10 octombrie 2006, dar i‘arăși BNR nu a dat nici un răspuns! Pe 16 noiembrie 2006, olandezii se adresează Tribunalului Internațional de la Haga, solicitând ca cea de-a treia adresă către BNR să fie transmisă românilor numai prin intermediul Tribunalului, care să constate refuzul permanent și continuu al BNR și implicit al autorităților românești în a primi documentele de restituire a Tezaurului, urmând ca mai apoi să se solicite Tribunalului să constate că olandezii și-au îndeplinit misiunea, iar Tribunalul să emită un document prin care să se ateste acest lucru.

În ce bază Tribunalul de la Haga a acceptat așa ceva?
Există o chichiță juridică, de care olandezii au profitat, iar românii au neglijat-o. Avocații olandezilor au precizat că solicită respectiva decizie a Tribunalului, în baza Convenției privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor juridice și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptat la Haga la data de 15 noiembrie 1965.

Da. Dar autoritățile românești au fost informate de acest demers de la Haga?
Acest demers a fost de fapt o solicitare adresată Tribunalului de constatare a refuzului României de a accepta varianta propusă de Moscova. Dar sigur că autoritățile românești au fost informate.

Mai concret, care autorități?
În primul rând a fost informat Ministerul Justiției din România.

Cine l-a informat? Tribunalul de la Haga?
Nu. Procuratura din arondismentul Rotterdam, care a fost solicitată să transmită Băncii Naționale a României, prin intermediul Ministerului Justiției din România.

Și ce a răspuns Ministerul Justiției?  
Că „nu este posibilă soluționarea cererii procuraturii din R‘otterdam deoarece documentele de notificat nu intră în sfera de aplicare a Convenției din 1965”.

Au mai fost informate de această procedură și alte autorități românești?
Sigur că da. A fost informată Ambasada României la Haga, care a primit un set complet de documente, la solicitarea Tribunalului de la Haga.

Și ce a răspuns ambasada?
Că Ambasada României la Haga „nu este în poziția de a primi și transmite nici o livrare de documente, deoarece respectiva problemă are un caracter privat, or, ambasada se ocupa doar de aspectele diplomatice”.

Ce alte instituții din România ați mai sesizat?
Păi cam pe toate. Începând cu Administrația Prezidențială, Guvernul României, BNR, ambele Camere ale Parlamentului României, prin mai multe comisii de specialitate, ba chiar și SRI-ul.

Și ce răspunsuri ați primit?
Absolut nici unul.

Aveți astfel de probe care să vă susțină faptul că ați informat autoritățile românești despre posibila pierdere a Tezaurului?
Sigur că da. Am predat toate aceste adrese autorităților, însoțite de anexe justificative, primind numere de înregistrare oficiale. Dar nu m-am mulțumit numai cu depunerea unor adrese și anexe. Am insistat și am reușit să obțin audiențe, din păcate doar la Camer‘a Deputaților, unde ne-am prezentat la trei comisii de specialitate.

Ați spus la plural, noi, adică ați fost mai multe persoane?
Da, am fost însoțit de persoane importante, patrioți adevărați, de oameni care au înțeles perfect oferta Moscovei și care m-au sprijinit tot timpul.

Puteți să-mi spuneți cine sunt aceștia?
Sigur. În primul rând domnul Gelu Voican Voiculescu, apoi generalul Mircea Chelaru, avocatul Liviu Trandafirescu, care este și avocatul Institutului de Relații Externe de la Moscova.      

Ce interes avea firma olandeză de a cerut așa ceva Tribunalului?
Înainte de a prelua fosta mea firmă, SC Profact SRL, și după ce s-au convins la Moscova că proiectul este real și fezabil, olandezii au contactat o firmă de avocați din Haga, cu scopul de a găsi o soluție legală pentru a intra în posesia celor  93,4 tone de aur, pentru a utiliza această valoare în diferite proiecte investiționale, atâta timp cât respectiva cantitate de aur constituie subiectul unui proiect privat și care nu are nimic în comun cu solicitările oficiale ale autorităților românești adresate Moscovei.

Asta înseamnă că tezaurul nostru ar putea ajunge la firma olandeză?
Gândirea olandezilor este una strict comercială. Ei consideră că, atâta timp cât respectiva afacere este privată, România refuză să participe la acest proiect, iar Moscova este de acord cu propunerea olandezilor, atunci ce i-ar împiedica pe olandezi să preia aurul României ?

Adică ei să devină proprietari pe aurul nostru?
Nu, nici vorbă! Ei doar vor avea dreptul de a-l utiliza în proiectele lor comune cu rușii, adică în proiecte investiționale, urmând ca România, dacă vreodată ar mai dori să-și recupereze aurul de la Moscova, să fie îndrumată să negocieze cu olandezii, nu cu Kremlinul.

Asta este culmea absurdului.    
Tocmai acest lucru am încercat eu să-l explic autorităților românești. Dar parcă s-a pus un zid de nepătruns între mine și ei.

De ce nu ați apelat la liderii partidelor parlamentare?
Am discutat cu majoritatea șefilor partidelor parlamentare, cu excepția PRM, ba chiar și cu o parte din șefii partidelor neparlamentare. 

De ce nu ați discutat cu liderul PRM, care este un mare patriot?
Așa am crezut și eu, l-am căutat, iar o parte din parlamentarii PRM chiar au insistat să port o discuție cu domnul Corneliu Vadim Tudor.

V-ați întâlnit cu domnul Corneliu Vadim Tudor?
Nu. Niciodată, fiindcă domnia sa a refuzat să stea de vorbă cu mine, deși parlamentari ai PRM m-au condus până în secretariatul cabinetului senatorial al domniei sale.  

Dar cu șeful PNG, domnul Gigi Becali, v-ați întâlnit?
Da, de două ori. Numai că domnul Becali nu s-a arătat deloc interesat de varianta aceasta privată de aducere a Tezaurului la București.

 Nu cred că este posibil ca un șef de partid politic din România să poată trata așa de superficial o problemă de o asemenea importanță.
Singurul șef de partid din România care a fost interesat să verifice afirmațiile mele a fost domnul Cozmin Gușă, președintele PIN. M-am întâlnit de foarte multe ori cu domnia sa, iar dânsul mi-a cerut să-i facilitez mai multe întâlniri la Moscova, la un nivel cât mai înalt, pentru a i se confirma valabilitatea unui astfel de proiect privat.

Mi-aduc aminte că domnul Gușă a fost de mai multe ori la Moscova. Dvs. i-ați aranjat întâlnirile de la Moscova?
Da, dar numai întâlnirile pe care domnul Gușă le-a efectuat în anul 2006. Doar acestea au fost intermediate și organizate prin intermediul meu și al specialiștilor de la Institutul de Relații Economice Externe din Moscova. Nu și cele anterior anului 2005, când eu nu-l cunoșteam pe domnul Gușă. El ridicat problema Tezaurului în discursurile sale pe la diferite talk show-uri, dar și în conferințele de presă ale PIN. Dar, observând că nimeni în România nu se arată interesat de soarta Tezaurului, nici domnia sa nu a mai pedalat pe această temă.

Ca om de afaceri care are intuiția privind soluționarea sau respingerea unor demersuri și proiecte, care este feeling-ul d-voastră cu privire la tărăgănarea și lipsa de interes a autorităților române pentru aducerea Tezaurului românesc în țară?
Aici este o problemă foarte complexă. Ar fi vreo două varian‘te care pot fi luate în calcul. Dar numai o comisie de anchetă parlamentară ar putea să descopere adevărul. Una din ele ar fi perioada 1995-1996, când a fost în mod special distrusă Banca Fortuna, tocmai pentru a nu se putea aduce Tezaurul prin intermediul băncii sprijinite de ruși. Din informațiile noastre, se pare că unul din conducătorii Băncii Fortuna, în iunie 1996, a fost instruit de anumite cercuri influente din București să emită o garanție bancară în valoare de 1 miliard USD, în baza documentelor originale de restituire a Tezaurului, pe care Banca Fortuna le deținea. Această operațiune s-a petrecut în răstimpul de trei zile în care BNR a efectuat controlul la Banca Fortuna și data la care această decizie a fost publicată în Mon‘itorul Oficial.

Cine era beneficiarul acestei uriașe valori a garanției bancare ?
Nimeni alta decât Bancorex. O bancă care deja începea să se scufunde. Probabil că factorii de decizie din acea perioadă din România aveau intenții bune, chiar vroiau să salveze Bancorexul de la faliment. Dar aveau nevoie de o capitalizare rapidă și masivă. Or, nici o instituție bancară internațională nu mai vroia să crediteze Bancorexul fiindcă rezultatele financiare ale celei mai mari bănci de stat din România erau total necorespunzătoare. Și atunci anumite persoane cu mari funcții de răspundere din stat au găsit soluția, îngropând Fortuna și salvând Bancorexul. Adică au apelat la serviciile lui Zaher Iskandarani și ale lui Omar Hayssam, solicitându-le acestora să găsească fonduri pentru Bancorex, contra garanțiilor bancare pe care Bancorex le-a oferit. Aceștia au condiționat aducerea dolarilor în Bancorex din sur‘se private din țările arabe de acordarea unor „ajutoare” ale statului român în privința privatizărilor sau a neimplicării organismelor de control în afacerile lor private. Așa au apărut aceste persoane ca fiind „salvatori” ai României, ei fiind făcuți apoi membri PSDR și fiind incluși în „lumea bună” din jurul președintelui României.

Așa se explică probabil ascensiunea acestor personaje controversate.
Fără sprijinul (dezinteresat?) al unor membri importanți din conducerea României din acea perioadă, nu era posibilă o astfel de operațiune.

Bine, dar din decembrie 2004 avem un nou președinte și un nou Guvern. Cum vă explicați că și actualele autorități refuză această ofertă a Moscovei?
E simplu. Chiar dacă s-au schimbat conducătorii, noi, cei care ne-am ocupat în ultimii 12 ani de această problemă, am fost „încondeiați” ca fiind „suspecți” de acele persoane care lucrează în serviciile speciale și care au avut un interes evident să ne ponegrească, tocmai pentru ca nici o autoritate românească să nu poată să stea de vorbă cu noi, iar toate adresele noastre să nu fie tratate corespunzător.

Dar ce interes ar fi avut acele persoane care lucrează în serviciile speciale să vă denigreze?
O bună parte din actualii lucrători ai serviciilor speciale care încă lucrează în aceste structuri au beneficiat de credite preferențiale de la Bancorex, credite pe care ei nu le-au mai rambursat sau le-au rambursat parțial. Or, dacă s-ar descoperi adevărul în această problemă, ei ar fi primii care ar avea de suferit fiindcă nu numai ar fi obligați să restituie creditele astfel obținute, dar ar fi pasibili să suporte și deschiderea unor dosare penale.

Cum s-ar putea rezolva această problemă?
Așa cum spuneam, problema poate fi rezolvată numai prin înființarea unei comisii parlamentare de anchetă, care să cerceteze toate aspectele colaterale. O comisie din care să facă parte parlamentari care nu au avut de-a face cu serviciile secrete și cu împrumuturile de la Bancorex. 

Ați spus că ar fi două variante pe care le luați în calcul. Cea cu Bancorexul este una. Care ar fi cea de-a doua variantă?  
Aici ar putea fi o mare problemă, extrem de delicată și sensibilă, legată de faptul că Tezaurul României este de fapt o proprietate privată a BNR, dar bunurile care au luat calea Kremlinului nu au fost 100% numai ale românilor, ci o bună parte din ele aparțineau comunității de afaceri evreiești de la acea dată, care își ținea economiile la Mormorosch Bank din București, o bancă foarte puternică a acelor vremuri. Din păcate nu pot dezvolta acest subiect fiindcă aș putea aduce atingere intereselor României și nu doresc să provoc un scandal internațional.     

Într-un articol publicat în Evenimentul Zilei, președintele României, domnul Traian Băsescu, afirma că i-ați fi cerut 2 milioane de dolari ca să recuperați Tezaurul. Cum comentați acest fapt?
Niciodată nu am cerut nici o sumă de bani, ba chiar am precizat, de foarte multe ori, că nici eu și nici vreo altă persoană din grupul meu nu am cerut nici un fel de comision sau vreo altă facilitate financiară sau fiscală.

Și atunci ce surse de venit aveți?
Din derularea proiectelor comerciale pe care le realizez cu partea rusă, bineînțeles altele decât proiectul Tezaurului.

 Credeți că președintele României este dezinformat în acest caz?
Nu, cred că domnul Traian Băsescu este informat destul de corect, să nu zic total, dar suficient încât să fi acționat corespunzător. Dacă era un adevărat lider, un patriot și un spirit național, așa cum se pretinde a fi, domnul Băsescu ar fi dat ordin să se exploateze imediat toate informațiile pe care le dețin pentru a profita de ocazia unică apărută în perioada mandatului său și pentru a prelua toate avantajele în favoarea României. Dar domnul președinte a renunțat încă din prima zi în care a pus piciorul la Cotroceni, în calitate de președinte, să se mai ocupe de problema Tezaurului. De altfel domnia sa a declarat de nenumărate ori că „problema Tezaurului aparține trecutului și că ar fi bine s-o lăsăm în seama istoricilor!” Pentru mine faptele și spusele domnului președinte înseamnă, cum am mai spus-o de multe ori, trădare de țară, trădarea intereselor naționale și chiar subminarea economiei naționale.  

De ce „subminarea intereselor naționale”?
Pentru că, dacă ar fi să facem un simplu calcul matematic, am putea realiza dimensiunile catastrofalei decizii a președintelui țării de a refuza o astfel de variantă economică de rezolvare a problemei Tezaurului.

Vă rog să fiți mai explicit.
Luând în calcul că valoarea proiectelor economice, comerciale și financiare oferite de Moscova este de circa 10 miliarde USD pe an, calculând un venit minim de 30% profit pe an, perfect realizabil în spațiul economic rus, ar rezulta că firmele românești ar fi putut avea un profit de 3 miliarde USD pe an. Rapoartele internaționale de audit arată că la un nivel așa de ridicat al afacerilor ar fi permis ca un număr de 200.000 de oameni să lucreze efectiv la aceste proiecte, cu un venit corespunzător, în care statul român ar fi obținut din taxe și impozite circa 2 miliarde USD pe an (impozit pe salarii, pe profit, TVA, taxe de import, accize etc.). Cu acești bani s-ar fi putut plăti de exemplu o pensie de 4.000.000 lei vechi pe lună la 1 milion de pensionari sau ar fi putut fi construite multe obiective sociale necesare. Dar, datorită refuzului domnului Traian Băsescu în problema Tezaurului României, beneficiile acestor proiecte vor lua calea Olandei și a altor agenți economici, dar nu din România.   

Pentru că sunteți foarte bine informat cu privire la toate aspectele referitoare la Tezaurul românesc aflat la Moscova, care credeți că este soluția pentru a finaliza favorabil acest demers?
Poate n-o să mă credeți, dar soluția este uimitor de simplă. În primul rând ar trebui ca problema respectivă să fie transferată din portofoliul MAE în cel al Ministerului Economiei și Comerțului de la București. Acest minister are în subordine un Centru Român pentru Promovarea Comerțului (CRPC), practic fiind omologul lui de la Moscova. Între timp, toate instituțiile și comisiile care au avut tangență cu problema Tezaurului ar trebui să se întâlnească și să stabilească o valoare unică de bunuri și valori care ar mai fi de recuperat de la Moscova. După care CRPC ar urma să semneze un contract cu firma abilitată de Moscova în rezolvarea acestei probleme.

Și dacă ar exista diferențe de valori între ce oferă Moscova și ce ar aștepta să primească Bucureștiul, cum se va proceda?
În cazul în care vor exista diferențe între cantitatea minimă de aur, respectiv valoarea bunurilor reclamate și ceea ce se va obține de la Moscova, grupul de firme care va derula acest proiect se va obliga să preia aceste obligații financiare și să-și achite datoriile la statul român până la limita acoperirii tuturor obligațiilor de plată, într-un termen rezonabil, care să nu afecteze procesul economic al grupului de firme, dar nici să dureze mai mult de 10 ani. Toate aceste obligații de plată ar urma să fie achitate din profiturile estimate a fi obținute.

Interviu realizat de Virginia MIRCEA

O parte din dovezile prezentate de domnul Anca pot fi descărcate aici (arhivă zip -20 MB). Vom reveni curând cu dovezile prezentate într-o formă mai practică.

Publicat în : Cover story  de la numărul 47

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: