Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Urâțenia pământului sau victoria transfugilor

Cristian TRONCOTĂ

Nimic nu este mai prejos de condiția și demnitatea umană, mai pervers, umilitor și nu în ultimul rând mai grav decât trădarea, adică urâțenia pământului, ca să contrasteze cu ceea ce Brâncuși crea pentru românii de pretutindeni și, o dată cu ei, pentru umanitate, cumințenia pământului. Trădarea unui prieten, unei instituții, unei idei, unei națiuni este aceeași peste tot și în toate timpurile.



Dar pentru frontul secret, acolo unde intelligence-ul face legea, actul pe care încerc să-l traduc în cuvinte trebuia să poarte un alt nume, nu-i așa, adaptat la specificul domeniului. Iată de ce profesioniștii au înlocuit noțiunea de trădare, prevăzută și sancționată în toate codurile penale de pe mapamond foarte aspru, uneori chiar prin execuții publice, cu termenul de defector. E un terman mai misterios, mai greu de înțeles, iar pentru cei pățiți ori neinițiați, foarte derutant, ce poate crea în opinia publică în loc de indignare și blamul societal, confuzie și dezbinare.

 

Pagubele defectorilor

 

Mă bucur că m-am aflat printre cei ce nu s-au încumetat să devoaleze un aspect tabu din activitatea instituției securității regimului comunist din România, și anume existența a nu mai puțin de trei duzini de defectori. Adică ofițeri care în timpul unor misiuni speciale au trecut cu tot cu bagaje, a se citi secrete de stat, de partea opusă baricadei. O baricadă ridicată la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații a secolului trecut, pe criterii strict ideologice. Dar marea problemă o constituie faptul că pe frontul secret nu criteriul ideologic este cel ce operează distincția între învins și învingător, între succes și insucces, ci criteriul valoric al profesionalismului, tradus prin poziția de a fi, când se trage linia, cu un pas înaintea competitorului. Intelligence-ul exploatează de regulă și insuccesul temporar, căutând să obțină beneficii, important este să scapi cu fața curată pentru ca apoi să o poți lua de la capăt, savurând de data aceasta o experiență în plus, ceea ce creează fascinația și dârzenia activității în domeniu.

Apariția defectorilor a bulversat pur și simplu aceste reguli nescrise ale jocului. Respectul față de adversar, cum stă bine oricărui gentleman, a fost înlocuit cu lovitura pe la spate, ceea ce creează un pericol fără precedent: lichidarea adversarului. Pericolul pentru beneficiar este că rămâne fără competitor. Într-o asemenea situație, competitorul fără apărare riscă să-și expună conaționalii la manevre dintre cele mai abjecte. Ținta nu e neapărat de a face ceea ce vrei din fostul adversar, ci, mai mult decât atât, de a-l împiedica să-și creeze un nou inteligence, bazat pe alte principii, de regulă cele ale democrației, de exemplu, pentru că tot s-a vorbit de succesul acesteia, cel puțin într-o parte a continentului european și deocamdată redus doar la sfârșitul anilor ’80 și începutul deceniului următor.

Comunismul, ca formă de organizare politică, perceput și ca formă deviantă a puterii politice, a demonstrat de-a lungul carierei sale universale fațete dintre cele mai contradictorii, mai inumane, alteori de-a dreptul criminale. Printre acestea și trădarea. Dicționarele erudite ce tratează activitățile de spionaj și contraspionaj dezvăluie existența a două categorii de defectori. Defectorii transfugi sunt cei care părăsesc teritoriul național și o dată cu el privațiunile unui sistem în care nu-și mai găseau locul. Se metamorfozează extrem de rapid, devenind memorialiști sau moraliști, adică dispuși oricând la „sacrificiul” de a fi folositori și foștilor conaționali prin sfaturi despre cum trebuie să se procedeze într-o nouă economie de piață și în democrație, devenite valori ale securității globale ce trebuie apărate prin cooperare. A doua categorie o formeză defectorii en place, cum îi mai numesc francezii. Aceștia rămân pe teritoriul național, fiind dispuși la sacrificii și mai mari, în sensul că se confruntă nu numai cu privațiunile regimului, dar mai ales cu riscurile deconspirării. ªi, pentru ca nu cumva cineva să nu înțeleagă exact despre ce este vorba, să mai precizăm că există o deosebire fundamentală între defectori și agenți. Defectorii au luat din proprie inițiativă hotărârea de a trece de partea adversarului, iar agenții au fost studiați în prealabil de adversari pentru a fi atrași treptat la colaborare prin șantaj ori mirajul unor beneficii materiale de substanță.

Dar și unii, și alții produc conaționalilor aceeași pagubă. Își deposedează conaționalii de cele mai teribile secrete, ca sănu mai amintim de inducerea lipsei de încredere, care, într-o societate de laborator, adică pe care s-au făcut și se fac periodic experiențe strategice la scară istorică, poate să producă un adevărat dezastru. Or, apărarea valorilor unei națiuni se realizează pe frontul secret tocmai prin păstrarea cu sfințenie a secretelor, secondată de încrederea în instituții și profesionalismul de bună calitate.

 

Defectorii și politica

 

Putem vorbi de transfugi politici? Evident că nu este vorba de mărunții traseiști, ca să nu spunem oportuniști, care se plimbă pe la mai multe partide, ci de cei care la un anumit moment au luat hotărârea de a-și trăda tot ceea ce aveau mai scump și în care crezuseră cu sinceritate, pentru a se înhăma la un activism politic pe care-l înfieraseră până nu de mult cu mânie proletară.

Cum poate fi numită altfel acea emanație a unei revoluții anticomuniste care a dus la instalarea la putere, cel puțin pentru perioada tranziției prelungite, a unor echipe de comuniști metamorfozați peste noapte din activiști de profesie ai partidului comunist în apărători ai democrației? La fel ca ei, cei care țineau scutul și sabia apărării revoluției proletariatului roșu, adică securiștii, care s-au transformat atât de rapid, parcă ar fi vorba de o operație specială, în mari posesori de averi, capitaliști în toată regula. În fond este vorba despre aceeași categorie de defectori, întrucât infiltrările au fost încă de la început reciproce, masive, cu simț de răspundere și bine acoperite. ªi unii, și alții au mai adăugat o mare doză de nesimțire, postând, în realitate mimând, misionarismul ideologiei liberale, chiar dacă de fațadă purtau nume dintre cele mai tradiționale sau de conjunctură: social-democrați, democrați, populari, conservatori, naționaliști etc. Până la urmnă tot regretatul Alexandru Paleologu a avut dreptate, atunci când vorbea, la începutul anilor ’90, că așa-zisele partide democratice, apărute ca ciupercile după ploaie, nu erau altceva decât cioburi ale zdrobitului (nu cumva trădatului?) partid comunist.

Dar ce s-a întâmplat cu securiștii rămași, numiți de dictatorul împușcat și activiști de profesie într-un domeniu special? Au fost condamnați să urmeze o cale asemănătoare cu mai-marii lor ideologi cărora le erau subordonați ori cu defectorii transfugi, adică s-au transformat și ei în vajnici apărători ai democrației. ªi, pentru că democrația se bazează pe confruntarea ideatică dintre partide, care mai de care dispus să se pună în slujba poporului prin promisiuni electorale, de regulă neonorate, poate în cele mai bune situații doar parțial realizate, adică tot nesemnificativ și la fel de condamnabil, securiștii noului regim, transfugii locali, s-au pus pe treabă. Au aplicat exact, în limita și spiritul noii legislații democratice, ceea ce ei știau și făceau de mult: activism politic în domeniul special. Au trecut anii, au prosperat o dată cu societatea celor avuți, au fost promovați în funcții și grade la care nici nu visau la început de carieră. ªi toate acestea pentru că au reușit să-și infiltreze agenți peste tot, în toate cotloanele spectrului politic, pentru că, nu-i așa, doar din interior poți să vezi, să auzi și să înțelegi ceea ce reprezintă riscuri și vulnerabilități pentru sistem. Partidele se succed la guvernare, conform jocului democratic, dar și al demagogiei ori manipulării, iar sistemul rămâne pentru că e apărat de cine trebuie. ªi nu e de mirare, pentru că, așa cum scrie colonelul dr. Gheorghe Rațiu, fostul șef al Direcției I din Securitatea internă, adică al structurii centralizate și specializate de autentică poliție politică: „Ofițerii de securitate au mimat încadrarea în epocă”, ceea ce înseamnă că au avut un exercițiu îndelungat, fiind pregătiți oricând să se îmbarce pe o altă navă ce pornea într-o altă direcție.

 

Defectorii și riscurile de securitate

 

Lumea începe să se confrunte cu teroriști. Noi nu avem teroriști locali, cu excepția unor psihopați, dar imediat sunt puși în lanțuri pentru a demonstra că organul veghează și nu doarme. Defectorii intră în scenă și ne amintesc de înțelegerea cu Carlos ªacalul, de la începutul anilor ’80, că doar nu putem să rămânem în afara efectului de sanctuar. Era o epocă în care de o parte și de alta a baricadei ideologice se pregăteau comandourile anti și liderii lor, deveniți după încheierea Războiului Rece inamici publici și a căror eficiență constă, de data aceasta, în faptul că se ascund în zone de maxim interes pentru rezolvarea problemelor de securitate energetică, ceea ce face ca monitorizarea lor să producă export de securitate, prezența unor trupe de menținere a păcii ori încercări, deocamdată nereușite, de implementare a democrației.

Ne facem că nu vedem mineriadele sub latura lor teroristă, pentru că în realitate au fost exerciții în câmp deschis, că doar nu era să-i lăsăm pe cei mai bine instruiți din comandourile speciale să vegeteze. Lupta cu adevărații teroriști e crâncenă, iar în manualele colegilor occidentali scrie că antrenamentele eficiente se realizează de regulă simulând cazuri cât mai apropiate de cele reale. Defectorii de serviciu intervin și comentează despre gravitatea situației. Cei interni simulează încadrarea în epocă.

Trebuie să facem lustrație, apelăm tot la ai noștri. Se deconspiră în lupta politică, adică în linșajul politic selectiv pentru cei care se depărtează de cauză ori au devenit ineficienți, amânăm proiectul pentru a ne reorienta, a câștiga timp și a reuși să ne regrupăm forțele. Ne trebuie un comisar european, facem spectacol, implicând instituția transfugilor, că doar nu ne-om cuminți chiar acum la sfârșit de tranziție, o dată cu integrarea în structurile europene. Cum survine un caz mai delicat, imediat își face apariția și ajutorul frățesc al celor care au defectat în țări mai ospitaliere. Adică fratele mai mare, plecat în străinătățuri mimează că-l ia de urechi pe ăl mic de acasă, care nu-și face lecțiile suficient de sârguincios pentru a ajunge și el cineva, cândva.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 45

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: