Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Populismul ca nouă provocare a democratizării

Andrei ŢĂRANU

Anii ’89 și ’90 aisecolului trecut au reprezentat – într-un fel – cei mai frumoși ani ai secolului XX, cu excepția, probabil, a zilelor când s-au sfârșit războaiele mondiale ce au bântuit secolul trecut. Exuberanța și dinamismul acelor zile trăite nu numai de est-europeni ci, alături de ei, de lumea întreagă au făcut ca democrația să devină cuvântul cel mai uzitat și mai mitologizat din lume. Democrația s-a transformat atunci într-un fetiș de care nimeni și nimic nu se puteau atinge, mai ales în perspectivă teoretică.



Democrația a fost prinsă ca un fluture în insectar și nimeni nu a mai îndrăznit să se preocupe de ce înseamnă ea cu adevărat, preluându-se doar elementele formale ale acesteia, conceptualizarea fiind oarecum aprioric asumată.

Samuel P. Huntington a teoretizat nu democrația, ci democratizarea – adică procesul prin care se ajunge la un plus de democrație –, considerând că istoria secolului XX a cunoscut până în acest moment doar trei mari valuri de democratizare, și, mai mult, acestea nu sunt stabile, căci unele dintre statele care își asumă democrația nu rezistă în menținerea unui atare regim. El probabil a fost primul care a încercat să demonstreze că mișcările ce-și propun democratizarea au la bază considerente diferite prin care explică procesul: unele îl asumă cultural, altele economic, și foarte rare sunt procesele care asumă democrația din punct de vedere politic. Probabil, Huntington rămâne tributar ideilor sale de la sfârșitul anilor ’60, din Ordinea politică a societăților în schimbare, prin care explica procesul modernizării ca unul ce se petrece invariabil doar de sus în jos, reforma politică și economică propusă de elite fiind cea care produce schimbarea, în timp ce modernizarea prin intermediul maselor nu produce decât modificări minore ale sistemului politic și de cele mai multe ori blocaje instituționale. Adică blocajele apar atunci când elita nu mai rezistă în fața populismului propus de elitele competitoare, care, preluând mecanismele democrației, o lipsesc de orice conținut real. Explicația propusă de Huntington nu este întotdeauna coerentă, dar are meritul cert de a pune în discuție distincția fină dintre democrație și democratizare. Pentru Huntington, democrația pură rămâne un ideal sau, mai exact, o ideologie în sine, care acționează ca un magnet intelectual doar atunci când celelalte formule politice dau greș – și din punctul său de vedere, acestea vor da greș întotdeauna. În schimb, democratizarea este un proces instituțional de pregătire a impunerii democrației ca formă de manifestare a diversității și a modernizării politice.

Or, dacă al treilea val al democratizării a fost unul care și-a propus doar construcția instituțiilor politice ale democrației, din punctul nostru de vedere se poate spune că acest val tinde să se apropie de sfârșit, fie pentru a pregăti un al patrulea val, fie pentru a pregăti refluxul. ªi aceasta pentru că, deși după 1980 tot mai multe state au pornit pe drumul democratizării construind noi instituții politice și ale societății civile, efervescența democratică a început să capete tot mai multe accente de populism. Dar trebuie arătat că de fapt avem mai multe tipuri de populism, oarecum în concurență, care fac termenul să pară ambiguu, dândimpresia că marile doctrine politice se pot transforma oricând în formule populiste.

În ceea ce privește populismul există o multitudine de definiții, care așa cum spune Rene Cuperus se pot reduce toate la ideea că „populismul este o formulă ideologică prezentând poporul ca pe o entitate omogenă care se confruntă cu o «elită tehnocrată» coruptă care a trădat interesul majorității”. O perspectivă asemănătoare o regăsim anterior și la Giovanni Satori care atrăgea atenția asupra faptului că „democrația trebuie să se ferească, înainte de toate, de capcanele unui perfecționism dorit de popor și de demagogi. Căci pericolul la adresa democrației nu este reprezentat de puterea menținută constant de elite. El emană din masele incapabile să se educe, tentate adeseori să înlocuiască o elită democratică cu o oligarhie autoritară”. Observăm deci că problema pare a se reduce la confruntarea periodică dintre ceea ce îndeobște se numește elita politică – deși în termenii lui Roberto Michels, și aceasta este o oligarhie – și grupuri reactive față de centrele tradiționale de putere.

Dacă însă privim atent situația actuală, putem lesne remarca faptul că definițiile și avertismentele anterioare sunt deja depășite. Din Europa Occidentală până în Venezuela și aiurea în America Latină, populismul a ajuns deja la putere, dar în forme de manifestare exterioară complet diferite și chiar antinomice.Dar, în orice parte s-ar manifesta, grupurile acuzate de populism tind tot mai mult să pună mâna pe putere, modificând substanțial relațiile interne și internaționale și generând o confuzie tot mai mare în ceea ce privește relațiile politice normale.

În Venezuela, președintele Hugo Chavez își maschează prost populismul printr-o pseudodoctrină: bolivarismul, o formă de independentism de stânga, care amestecă modelul revoluționar a la Fidel Castro și Che Guevara cu monopolul asupra extracției de petrol, asumându-și imaginea de apărător al cetățenilor săraci împotriva oligarhilor funciari și celor ce dețin companiile petroliere. Pentru a-și legitima puterea, Chavez a făcut apel la asistență ideologică din Cuba comunistă, intrând astfel în mod fățiș în contradicție cu autoritățile americane, și în special cu George W. Bush, pe care îl numește El Diablo. Alianțele politice pe care le-a asumat în numele poporului venezuelean îi includ, alături de Castro, pe președintele Iranului și pe alți lideri din lumea a treia (țările nealiniate), care numai democrați nu pot fi numiți. Revoluția sa bolivaristă s-a redus până la urmă la folosirea profitului enorm obținut de pe urma petrolului pentru a „mitui” populația săracă din suburbiile marilor orașe sau din satele selvei. În schimbul acestei mite – benzina și alte bunuri de larg consum sunt aproape gratis pentru cei considerați săraci – Chavez le cere să boicoteze celelalte clase sociale, în special clasa mijlocie, considerată de liderul venezuelean principalul său dușman.

În emisiuni televizate ce durează ore bune, Chavez stă de vorbă cu poporul îndemnându-l fățiș să se opună legalității și ideilor de proprietate. Iar, când diverse grupuri sociale se revoltă – așa cum a fost cazul muncitorilor din industria petrolieră –, „blândul” președinte reacționează prin forță, șantaj și naționalizare. Astfel, într-un amestec de peronism și democrație de fațadă, Chavez vrea să se impună lumii întregi ca un salvator al socialismului și al dreptății sociale. Deși își asumă formula socialistă și se declară cel mai bun prieten al lui Fidel Castro, Chavez se consideră și un creștin fervent, îmbinând într-o manieră foarte latino-americană revoluția socialistă cu Hristos.

Însă, dacă am rămâne doar la acest exemplu, ar fi foarte greu să decelăm ce este populismul, căci forma sa de manifestare europeană nu păstrează nimic din acest spectacol sinistru performat de un președinte din lumea a treia în dauna democrației și a propriului popor. Căci ar fi aproape imposibil să aplicăm aceeași definiție de populism mișcărilor de dreapta din Europa Occidentală, care, iată, sunt numite și ele ca reprezentante ale aceluiași curent.

Ceea ce apropie chavismul de populismul european – și în aceeași măsură îl distinge de acesta – este tocmai boicotul adresat elitelor prestabilite. Dacă în Venezuela Chavez este detestat de middle class și adorat de masele sărace, în Europa Occidentală mișcările populiste se adresează tocmai clasei de mijloc împotriva celor foarte săraci, care aici sunt în marea lor majoritate emigranții. Dacă Chavez este mândru că reprezintă din punct de vedere genealogic chintesența Americii Latine, mișcările europene fac permanent apel la originea albă a continentului european. Însă ambele formule reacționează la elitele politice și/sau economice din statele lor. De altfel, politologul belgian Cas Mudde considera că în asemenea societăți divizate societatea se divide între „poporul pur” și „elita coruptă”, populiștii asumând ideea că nu întreg poporul este uniform lipsit de păcate, ci numai anumite segmente sociale – cele alese politic: clasa de mijloc, orășenii sau țăranii, în funcție de formula ideologică asumată.

  Și mai este un lucru care apropie populismul de pe cele două continente, și anume faptul că, spre deosebire de populismele perioadei interbelice, nu renunță la jocul democratic, folosindu-l însă în scop propriu.

În special în Europa probabil o reacție dură la adresa democrației nici nu ar fi posibilă, căci principiile acesteia s-au înrădăcinat prea adânc în spiritul european pentru ca cineva să se gândească să renunțe la ele. Dar, dacă nu renunță la ideea de democrație, nu înseamnă însă că ceea ce numim populism european nu are obiecții serioase la democrația contemporană. În bună măsură tocmai radicalismul cu care își susține ideile reformării democrației în spiritul naționalismului și al antipartitismului face ca mișcările de acest gen – tot mai numeroase și mai vehemente din Europa – să fie declarate populiste.

 

(Continuare în numărul următor)

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 45

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: