Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

„Noi“ și „ei“: realități culturale noi în societatea rusă postsovietică

Laurențiu CONSTANTINIU

Fără a avea un caracter de noutate, în Rusia postsovietică s-a manifestat un fenomen al cărui rezultat a fost apariția a două culturi paralele: cultura celor „de sus“ sau, cum mai este denumită în Rusia, cultura de tip Rubliovka (Rubliovka este, dacă doriți, „Cartierul Pipera“ al rușilor, altfel spus un raion foarte exclusivist, unde, după 1991, s-a concentrat majoritatea elitei politico-culturale ruse) și noua cultură de masă, cea dintâi, după cum era și firesc, stabilind canoanele vieții ruse, prezente și viitoare.



Tradiția schismatică a societății ruse

 

La sfârșitul secolului al XIX-lea, într-una din lecțiile pe care le-a ținut la Catedra de istorie a Universității din Petersburg, cunoscutul istoric rus, V.O. Kliucevski le vorbea studenților săi despre existența „structurilor“ antinomice din societatea rusă și efectul lor pe termen mediu și lung asupra evoluției societății. Astăzi, la peste 15 ani de la destrămarea URSS, această realitate istorică despre care vorbea Kliucevski își face din nou simțită prezența în societata rusă: este vorba despre existența a două culturi „ostile“. Regimul bolșevic a reușit „performanța“ de a elimina contradicția dintre vechea cultură tradițională moscovită a marii majorități a populației și cea europeană a elitei (procesul a fost unul sângeros, mergându-se până la lichidarea fizică a acestor purtători de cultură). După dispariția URSS, noile realități sociale postsovietice au facilitat reapariția a două modele culturale diferite.

Este vorba despre noua „cultură a celor de sus“ (numită, de regulă, și „de tip Rubliovka“ sau „a petrolului“, singura legătură cu domeniul industrial care-i dă numele fiind aceea că purtătorii acestei culturi sunt, în marea lor majoritate, proprietari de companii petroliere și, în consecință, persoane cu venituri foarte mari) și „noua cultură de masă“. În timp ce reprezentanții primei culturi au o orientare pro-occidentală, cosmopolită, comportamentul lor fiind răspunsul la transformările sociale intervenite în societatea rusă de după 1991, exponenții celei de-a doua au rămas mult mai „ancorați“ în realitățile rusești. La prima vedere s-ar părea că antinomia celor două culturi se reduce doar la faptul că reprezentanții lor împărtășesc valori diferite. La o analiză mai atentă se poate observa că, deși cele două modele culturale evoluează în mod paralel, fără ca ele să interacționeze între ele, „cultura de tip Rubliovka“ stabilește standardele societății ruse, dând tonul în majoritatea domeniilor vieții. Actuala elită rusă (politică, economică, culturală și sportivă) nu este deloc interesată de problemele, valorile și interesele reprezentanților „culturii de masă“, de felul în care ei trăiesc. Cele două modele culturale nu numai că reprezintă două universuri paralele, dar, ca urmare a faptului că împărtășesc valori diferite, se poate vorbi de existența unei relații antinomice între ele.

 

Schisma culturală postsovietică

 

În Rusia postsovietică, adoptarea bruscă a standardelor societății de consum de tip occidental combinată cu posibilitatea unei îmbogățiri rapide (de cele mai multe ori, ilegală) a avut ca efect destrămarea mentalului social în două lumi/„civilizații“.

În anii ’90, în atmosfera de entuziasm popular care exista în Rusia, au fost create, teoretic, condiții pentru dezvoltarea clasei de mijloc, care, în mod paradoxal, în loc să contribuie la dezvoltarea ei, i-a îngreunat existența. Rezolvarea problemelor sociale cu care homo postsovieticus s-a văzut confruntat – dobândirea unui pașaport, privatizarea (dreptul de a achiziționa) locuințelor, traiul de zi cu zi – a constituit o activitate cronofagă și istovitoare, în același timp, pentru el. Multitudinea și dificultatea problemelor cotidiene au „înrăit“ societatea rusă, favorizând, totodată, apariția pasivității sociale. Strivit de avalanșa problemelor sociale, homo postsovieticus nu a mai putut ieși din mediul său, devenind, astfel, prizonierul spațiului său cultural.

Nu dorim să negăm faptul că realitățile societății de consum nu au avut și efecte pozitive asupra homo postsovieticus. Fiecare dintre cetățenii ruși și-a avut propriul american dream, o parte a sa din raiul consumist. În general însă, atmosfera generală din societate și strategia individuală de viață nu au suferit modificări importante. Obligat să facă față unui mediu social înconjurător din ce în ce mai agresiv, omul simplu s-a retras în propria lume, unde străinii fie nu aveau acces deloc, fie erau acceptați cu foarte mare greutate. Astfel, neîncrederea în celălalt și în lumea exterioră s-a diminuat considerabil.

Ca urmare a transformărilor intervenite la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, în Rusia a apărut o categorie socială pentru care puterea/autoritatea însemna o funcție, fie ea mai mult sau mai puțin importantă. Reprezentanții acestei categorii sociale erau oamenii de afaceri din domeniul petrolier, care acumulaseră deja o importantă experiență în cadrul societății de consum. Ei erau cei care, în prima jumătate a anilor ’90, erau numiți ironic de către marea majoritate a populației „noii ruși“ (novîe russkie). Printre ei nu sunt numai reprezentanți ai lumii interlope sau hedoniști, ci și oameni educați, unii preocupați, realmente, de afaceri, interesați de cultură și susținători ai actului cultural. Numărul acestor persoane a crescut constant, cercul lor (în care trăiesc și își desfășoară activitatea) lărgindu-se constant prin primirea tuturor celor care au o situație financiară capabilă să le asigure accesul în această lume.

Tradiția istorică rusă, din acest punct de vedere, oferă exemple destul de numeroase, care ne-ar putea îndreptăți să vorbim despre existența unei permanențe istorice. Elita rusă s-a format, mai ales, în momente de răscruce: opricinina (corpul de slujitori utilizat de țarul Ivan cel Groaznic în acțiunea sa de centralizare a statului rus), aristocrația din perioada lui Petru cel Mare (perfect racordată la valorile occidentale ale secolelor XVIII-XIX) sau nomenklatura din perioada Lenin-Stalin. În general, elita conducătoare rusă a fost mai mereu o „adunătură“ foarte diversă din punctul de vedere al componenței sociale, etnice sau confesionale. Această diversitate devine tot mai evidentă în „momentele de restriște“, când elita se „deschide“ și pentru purtătorii celeilalte culturi (oamenii de rând care reușesc să ajungă în sferele înalte ale puterii). Noii veniți în fieful puterii devin imediat purtători ai noilor concepte politice, care au pătruns, de-a lungul timpurilor, în astfel de momente de răscruce, în mentalul colectiv al rușilor. Odată ajunși „sus“, ei încearcă din răsputeri să-și uite originile și să se reeduce. Fiind în concordanță cu cerințele vremii, putem afirma că noua cultură a celor de sus („a petrolului“) se edifică pe negarea trecutului în numele viitorului. Absența istoriei și a unei moșteniri reale obligă elita rusă să-și construiască o tradiție, să-și caute rădăcinile, să exploateze orice tip de moștenire (simbolistică, culturală, politică).

Astăzi, cel mai la îndemână cuvânt pentru a desemna principalul mod de viață din Rusia postsovietică este, după cum am afirmat mai sus, „Rubliovka“. Cuvântul “Rubliovka” este, înainte de toate, un substantiv propriu, care desemnează o realitate geografică, un raion foarte exclusivist, situat în nord-vestul Moscovei, într-o zonă „foarte curată din punct de vedere ecologic“ (astăzi, aceasta este una dintre, dacă nu cea mai importantă condiție în alegerea unei locuințe de către un membru al culturii Rubliovka), unde locuiesc reprezentanții elitei politice, culturale, sportive. Rubliovka reprezintă, dacă ne este permisă comparația, un arhipelag al noului tip de viață rusesc, rupt în totalitate de cultura de masă, dar care-i determină prezentul și viitorul. Din acest arhipelag se recrutează noua elită, de care se leagă speranțele privind dezvoltarea țării.

 

Rușii, un popor dilematic

 

În general, pe fondul actualei schisme dintre cele două culturi, „cei de sus“ au, în mod paradoxal, rolul de catalizator al societății și al „culturii de masă“ (a oamenilor simpli), conferind societății ruse un caracter unic, exprimat în formula: „calea rusă deosebită“ (este vorba despre calea de dezvoltare). Sociologii ruși consideră că această „nouă cale rusă“ a apărut la mijlocul anilor ’90, când s-au conturat trăsăturile noii societăți ruse. Această idee a fost elaborată de către reprezentanții „culturii celor de sus“, tocmai pentru a consolida izolaționismul propriei culturi. Prin intermediul „căii deosebite“ se legitimează și puterea, care-și revendică meritele în acest sens.

Nu puțini sunt specialiștii ruși care consideră că Rusia și rușii, în general, nu aparțin lumii occidentale, tocmai ca urmare a concepțiilor diferite referitoare la lume. Faptul că în mediul rusesc sămânța societății civile, care favorizează apariția liberalismului economic și politic, nu a prins, că nu s-a produs acea reînnoire socială și spirituală se datorează, în special, elitei conducătoare, responsabilă de felul în care a fost croită societatea rusă postsovietică. În pofida faptului că standardele societății de consum occidentale au fost perfect asimilate (inclusiv prin depozitarea propriilor capitaluri în străinătate sau prin achiziții de locuințe în afara granițelor Rusiei) de către reprezentanții culturii „petrolului“, aceștia nu au reușit să devină și europeni autentici.

Multora dintre rușii de rând le place să glumească pe seama vulturului bicefal de pe stema Federației Ruse, afirmând că vulturul privește cu un cap spre Europa și cu celălalt spre Asia. Deși este o glumă, el exprimă, în opinia noastră, o realitate existentă la nivelul subconștientului colectiv al națiunii ruse – dilema privind apartenența culturală a Rusiei (Rusia, țară europeană, sau Rusia, țară asiatică) – care ilustrează, într-o anumită măsură, și schisma culturală existentă în societatea rusă a zilelor noastre.(L. C.)

Publicat în : Politica externa  de la numărul 45

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: