Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Rusia are propria politică în Orientul Mijlociu

Virginia MIRCEA

Divergențele dintre Washington și Moscova în Orientul Mijlociu nu ar trebui să mire pe nimeni. O strategie de politică externă aprobată de Putin în iunie 2000 definește prioritățile Moscovei în Orientul Mijlociu: “restabilirea și întărirea poziției Rusiei, în special cea economică.” Putin este fidel acestui pragmatism strategic chiar dacă aceasta înseamnă înarmarea Iranului și a Siriei de către Moscova și în același timp strângerea legăturilor economice cu Israelul.



În ciuda declarațiilor SUA că Washingtonul și Moscova sunt “tot mai unite de valori comune” și că Rusia este “un partener în războiul împotriva terorismului,” analiza politicii președintelui rus Vladimir Putin față de Orientul Mijlociu sugerează că Moscova are propria politică atât în lupta împotriva terorismului islamist, cât și în eforturile Washingtonului de a promova democrația în Orientul Mijlociu. Deși autoritățile ruse resping criticile americane, politica Kremlinului față de Iran, invitarea liderilor Hamas la Moscova și politica față de Cecenia pun sub semnul întrebării motivațiile Moscovei.

 

Lentilele cecene

 

Nimic nu modelează concepția lui Putin despre terorism și Orientul Mijlociu mai puternic decât Cecenia. Dacă terorismul islamist amenință securitatea SUA, conflictul cecen amenință atât securitatea, cât și integritatea teritorială a Rusiei. Conflictul din provincia rusă Cecenia a făcut peste o sută de mii de morți de când președintele Boris Elțin a ordonat intrarea trupelor ruse în Cecenia în 1994. După armistițiul din 1996, Cecenia s-a dizolvat în anarhie, devenind “Somalia Caucazului.” Jihadiști străini s-au infiltrat în conducerea cecenă. În 1999, Vladimir Putin, proaspăt prim-ministru, a ordonat trupelor ruse să reinstaureze ordinea. Atitudinea sa dură i-a adus imediat recunoașterea politică și în cele din urmă președinția țării.

Inițial, Putin și Bush au colaborat în războiul împotriva talibanilor. Liderul rus a îndeplinit cererile SUA de construcție a unor baze în Uzbekistan și Kârgâzstan care să fie folosite în războiul împotriva islamiștilor afgani. În aprilie 2002, armatele rusă și americană au colaborat la eliminarea grupurilor teroriste din defileul Pankisi din Georgia.

Războiul național al lui Putin împotriva terorismului a avut un succes limitat. Forțele de securitate ruse au impus ordinea în Cecenia, dar Kremlinul nu a reușit să elimine terorismul cecen și islamist de pe teritoriul rusesc. În 2002, 120 de personae au murit într-o încercare de salvare a celor 800 de ostatici ai rebelilor ceceni într-un teatru din Moscova. Doi ani mai târziu, câteva sute de copii au murit după ce teroriștii au ocupat o școală din Beslan. Chiar și după măsurile extrem de dure care au urmat, forțele rusești nu au reușit să pună capăt raidurilor islamiștilor ceceni în provinciile învecinate, menite să construiască o “Republică Islamică a Caucazului de Nord.”

Confruntat cu lipsa unui succes major acasă, Putin a schimbat tactica. În loc să continue colaborarea cu Washingtonul în războiul global împotriva terorismului, a încercat să ajungă la o înțelegere. În 2003, el a solicitat statutul de membru al Organizației Conferinței Islamice (OIC), deși, cu doar 20 de milioane de musulmani – aproape 15 % din populația totală –, Rusia nu îndeplinea condiția populației musulmane de minimum 50%. OIC nu a acceptat Rusia ca membru cu drepturi depline, dar i-a acordat statutul de observator. Relația era simbiotică: OIC vedea Moscova ca pe un protector care să contracareze presiunea SUA, în timp ce Moscova, dată fiind reticența OIC de a se amesteca în treburile interne ale statelor membre, chiar onorifice, primea imunitate de facto față de criticile aduse politicii ruse în Cecenia. Putin și-a explicat și mai clar viziunea privind alianța cu lumea islamică atunci când, adresându-se parlamentului cecen nou ales în decembrie 2005, a numit Rusia “un promotor credincios, consecvent și loial… al intereselor lumii islamice” și “cel mai bun și mai de încredere partener și prieten al ei.”

 

Înarmarea Iranului

 

Dorința de a ajunge la o înțelegere și de a încurca Washingtonul explică și politica Moscovei față de Teheran. Interesele Rusiei și ale Iranului au fost divergente de-a lungul istoriei. Cele două țări au avut conflicte intermitente de-a lungul secolului al XIX-lea, iar liderii sovietici au sprijinit mișcările separatiste din Iran în secolul al XX-lea. Sferele de influență ale celor două state se suprapun în Caucaz și la Marea Caspică. Poate că Revoluția Islamică din 1979 a îndepărtat Iranul de o alianță cu Statele Unite, dar nu a adus Teheranul mai aproape de Moscova. Conducătorul revoluției, ayatollahul Ruhollah Khomeini, considera Uniunea Sovietică “lipsită de Dumnezeu” și a eliminat grupurile de stânga din coaliția revoluționară.

Dar o vizită a ministrului sovietic de Externe Eduard Șevardnadze în februarie 1989 și o vizită a președintelul Majlis de la acea dată Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, patru luni mai târziu, au cimentat o încălzire a relațiilor. După prăbușirea Uniunii Sovietice, relațiile cu Moscova au fost strânse. Pe 25 august 1992, Teheranul și Moscova au semnat un acord de 800 milioane USD, prin care companii rusești construiau două reactoare nucleare la Busher. Deși contractul este anterior președinției lui Putin, liderul rus a trecut cu vederea semnalele că programul nuclear iranian nu ar fi în întregime civil. Cinci ani după ce Rafsanjani amenința Israelul cu folosirea armelor nucleare și în ciuda concluziilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, indicând că Iranul încălca acordurile de respectare a tratatului de neproliferare nucleară, ministrul de Externe rus Serghei Lavrov insista că programul iranian “este implementat în deplină concordanță cu normele internaționale.”

 

Rusia are relații bune cu Iranul, Israelul și Siria

 

Menținerea schimburilor comerciale nucleare cu Teheranul i-a permis lui Putin să cimenteze un acord tacit prin care Iranul nu intervenea în Cecenia și în alte cauze islamiste care amenință Rusia. Câștigarea acceptului iranian este extrem de importantă, dată fiind vecinătatea acestuia cu sudul tulburat al Rusiei. În schimb, Kremlinul proteja guvernul iranian de presiunea occidentală. Refuzul Rusiei de a accepta sancțiuni împotriva Iranului pentru programul nuclear a iritat Washingtonul, ca și refuzul Moscovei de a forța o reacție iraniană la pachetul de stimulente oferit în mai 2006 de Uniunea Europeană și SUA.

Orice guvern din Orientul Mijlociu care caută sprijin din partea Moscovei înțelege că trebuie fie să se alăture luptei Rusiei împotriva separatiștilor ceceni, fie, cel puțin, să accepte să nu intervină. După sfârșitul Războiului Rece, guvernul israelian a încercat să-și îmbunătățească relațiile cu Moscova. Din 1999, serviciile secrete israeliene schimbă informații cu serviciile rusești și oferă asistență forțelor rusești în domeniul pregătirii și al securității frontierelor. Oficialii israelieni i-au comparat pe separatiștii ceceni cu teroriștii palestinieni. Și Damascul a oferit sprijin diplomatic Rusiei. În septembrie 2005, președintele sirian Bashar al-Assad l-a primit pe președintele pro-rus al Ceceniei, Ali Alkhanov, la Damasc, oferind o oarecare legitimitate internațională liderului contestat al Ceceniei.

 

Interese comerciale

 

Și factorul comercial este important. Guvernul rus și-a asigurat contracte profitabile cu câteva state pe care Washingtonul le consideră paria. În decembrie 2005, guvernul iranian a semnat un contract militar de un miliard de dolari privind între altele livrarea a 29 de sisteme de apărare antirachetă Tor M1 pentru protejarea centralei nucleare de la Busher. Guvernul rus a vândut Siriei rachete Strelets. Putin a renunțat la vânzarea de armament încă și mai sofisticat doar în urma protestelor puternice ale SUA și Israelului. Resursele de petrol ale Iranului sunt un stimulent în plus. Rusia a investit 750 milioane USD în proiecte energetice în această țară. Compania petrolieră rusească Lukoil vizează transferul a 23 % din producție în Orientul Mijlociu până în 2015.

Hamas la Kremlin

Probabil că nimic nu a subliniat relativitatea luptei Moscovei împotriva terorismului mai bine ca invitarea unei delegații Hamas la Moscova în 2006. Deși Moscova susținuse de multă vreme Organizația pentru Eliberarea Palestinei și crearea unui stat palestinian, apropierea președintelui Putin de Hamas se îndepărtează de la tradiție.

Liderii Hamas s-au folosit de ocazia acordată de Putin. Delegația Hamas s-a întâlnit cu Lavrov, a făcut un tur al capitalei împreună cu lideri ai comunității musulmane din Rusia și a fost primită în audiență de patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse. Relațiile guvernului rus cu Hamas nu au determinat grupul să renunțe la terorism. Un jurnalist rus concluziona că “Moscova a invitat palestinienii doar de dragul invitației, iar Hamas a venit doar de dragul de a veni.” Ce a realizat mutarea lui Putin? Din nou, Cecenia a jucat rolul principal în strategia sa: Hamas a promis să nu se amestece în Caucazul de Nord.

Relațiile ruso-israeliene

Sub conducerea lui Putin, legăturile dintre Moscova și Ierusalim au cunoscut inițial o perioadă de înflorire. Președintele Rusiei aprecia abordarea categorică a Ierusalimului în problema terorismului, precum și asistența tehnică în problema cecenă. Faptul că un milion de israelieni vorbesc limba rusă a contribuit la dezvoltarea afacerilor. Relațiile economice între Moscova și Ierusalim s-au dezvoltat; sute de companii israeliene sunt prezente în Rusia. Oamenii de afaceri ruși se ocupă de nevoile energetice în creștere ale Israelului. În prezent, schimburile comerciale directe între cele două țări sunt estimate la aproximativ 1,5 miliarde USD.

În aprilie 2006, guvernul rus a lansat un satelit israelian capabil să spioneze programul nuclear iranian. Facilitarea programului nuclear al Iranului și invitarea Hamas sugerează că optimismul față de președintele Rusiei a fost prematur. Chiar dacă Kremlinul apreciază relațiile economice fructuoase cu Israelul, când vine vorba de trasarea unei poziții împotriva terorismului, Putin pune piciorul în prag. Rusia nu consideră Hamas sau Hezbollah grupuri teroriste; o apropiere prea mare de Israel împotriva terorismului ar putea însemna subminarea târgului faustian al lui Putin cu islamiștii în ceea ce privește Cecenia.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 45

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: