Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Parteneriatul NATO-RUSIA - mergând prost într-o direcție bună?

Simona SOARE

Luna noiembrie a anului 2006 a beneficiat de o mulțime de articole și reportaje speciale referitoare la Summit-ul NATO de la Riga. Importanța lui istorică a fost desigur accentuată, deși pe alocuri poate mai mult decât o cerea ocazia. Cu toate acestea, în final nu putem să nu remarcăm lipsa sentimentului de satisfacție pe care acest summit ni l-ar fi putut oferi.

 



Unul dintre motivele pentru care acesta a dezamăgit profund l-a reprezentat tocmai faptul că, pentru prima dată de la crearea lui, a lipsit și summit-ul adiacent NATO-Rusia, lucru ce nu pare să fi alarmat prea tare nici oficialitățile ruse, dar nici reprezentanții NATO. Atât unii, cât și ceilalți se mulțumesc să formuleze critici ce rămân fără răspuns la adresa celuilalt, și să facă declarații pompoase cu privire la viitorul acestui parteneriat, precum și la mersul său. Cu toate acestea, miopia strategică și politică se manifestă și de o parte, și de cealaltă a acestui parteneriat mai mult decât oricând în scurta lui perioadă de existență.

Citind raportul final al summit-ului de la Riga este foarte clar faptul că Alianța se concentrează momentan către interior mai degrabă decât spre extindere și cooperare sau parteneriat cu alte state. Aceasta ar fi una dintre potențialele explicații pentru care nici unul dintre statele ce sperau să fie invitate să adere, dar nici parteneri strategici precum Rusia nu au fost invitați să ia parte la acest eveniment. Recentul summit NATO a fost simbolic caracterizat ca fiind unul centrat pe capabilități, pe formule de desfășurare și echipare a trupelor NATO – în centru aflându-se și misiunea NATO în Afganistan. Deși plutea în aer dezbaterea demult amânată cu privire la încă o transformare a NATO care să-și asume un rol global, aceasta nu a avut loc nici de această dată. Dificultățile implicate de o astfel de transformare par evidente – și este suspiciunea autoarei că momentan nu se resimte, la nivelul statelor-membre, nevoia necesară pentru o astfel de transformare majoră a Alianței. Aceasta nu va întârzia însă să apară în viitorul apropiat, fie datorită amenințărilor asimetrice din ce în ce mai extinse și mai diverse, cât și datorită înăspririi relațiilor statelor-membre cu mari puteri în ascensiune precum China, sau cu vechi opozanți cu care rivalitatea ar putea fi reluată, precum Rusia.

 

Ambivalența politică

 

În ceea ce privește însă parteneriatul NATO-Rusia, viitorul acestuia pare destul de întunecat. Primul lucru care trebuie subliniat în legătură cu acesta este că el este bazat pe o politică reciprocă a celor două părți, construită pe ambivalență politică, strategică și chiar valorică. Pe de o parte, NATO, sub influența evidentă a Statelor Unite, se definește treptat ca fiind un actor atât militar, cât și politic, conceptul său de securitate cooperativă fiind strâns legat de cel politic de bună guvernare – care în fapt desemnează o guvernare democratică și transparentă. Astfel că aceasta devine principala precondiție pentru asocierea, cooperarea sau aderarea la NATO.

Treptat însă ea s-a transformat într-un obstacol în calea parteneriatului dintre Rusia și NATO. Rusia, a cărei politică alunecă din ce în ce mai mult spre o formă de politică autocratică, percepe această condiție ca pe o încercare mascată de limitare a opțiunilor sale de politică internă și externă, precum și ca pe o potențială vulnerabilitate pe care o cooperare mai strânsă cu Alianța ar produce-o Rusiei prin creșterea probabilității unei interferențe sau a unei puternice presiuni externe (occidentale) către reformare internă.

Există însă două seturi de probleme care potențează antagonizarea în relația NATO-Rusia. Primul set de probleme ține de reticența și rezistența Rusiei la reformă, îndeosebi la nivel politic și militar. Influența masivă pe care militarul a căpătat-o în viața politică rusească determină ca politica externă și de securitate rusească să fie controlată în mare măsură de acesti “siloviki” ce urmăresc pe plan intern o alocare a resurselor favorabilă lor, motiv pentru care pericolul extern, sau cel puțin aparența lui, trebuie menținut. NATO reprezintă în mentalul elitei politice și militare rusești acest pericol ce trebuie descurajat prin consolidarea capabilităților militare. Politica de securitate a regimului Putin este bazată pe o primordialitate a factorului nuclear, precum și pe ideea de atac preemptiv – ca dovadă a unei vulnerabilități pe care capabilitățile convenționale rusești o resimt. În cursul anului 2006, Federația Rusă și-a consolidat considerabil capabilitățile nucleare, prin achiziționarea de echipamente noi, de la bombardiere strategice la rachete balistice cu rază lungă de acțiune lansate de pe noi platforme maritime. Industria de armament rusească se dezvoltă, cu pretenția de a deveni unul dintre cei mai importanți jucători la nivel mondial. Acest lucru se traduce atât în intenția, dar și în capacitatea crescândă a Federației Ruse de a produce armament. Având în vedere faptul că industria de armament rusească se află în întregime sub controlul statului, este evident de ce riscul este demn de luat în considerare și de ce trecerea de la provider extern la unul orientat către piața internă ar fi foarte ușoară.

În al doilea rând, Rusia se percepe ca fiind o mare putere, motiv pentru care nu acceptă ca politica sa să fie în vreun fel îngrădită, influențată sau limitată de alți actori ai scenei internaționale. Pretenția Rusiei este de a fi recunoscută și tratată în consecință ca o mare putere, egală nu doar cu restul puterilor din acest club, dar chiar cu NATO. Din modelul de construcție a parteneriatului NATO-Rusia, exact acest lucru se prefigurează: determinarea Rusiei de a fi recunoscută, singură, ca egală a Alianței. Este, cred, redundant să subliniez faptul că statele membre NATO nu sunt dispuse să accepte acest statut pentru Rusia. În cel mai bun caz, statele membre NATO percep Rusia ca pe un fost gigant, care treptat și-a diminuat puterea și influența, dar ale cărui capabilități – la nivel nuclear – încă îl caracterizează ca un actor foarte periculos.        

 

Competiție strategică

 

Parteneriatul NATO-Rusia este în mare măsură obstrucționat și de competiția strategică dintre cele două părți, care, deși a scăzut în intensitate după sfârșitul Războiului Rece, nu a încetat să mai existe. O dovadă puternică a acestei realități o constituie faptul că arsenalul nuclear strategic rusesc este îndreptat împotriva SUA și a NATO îndeosebi, semnalând faptul că, deși nu mai are aceeași intensitate, rivalitatea dintre cele două nu a dispărut. Ca și Rusia, SUA urmăresc atent orice mișcare a Kremlinului, cântărind prejudiciile pe care aceasta i le-ar putea provoca. Ideea de încredere reciprocă ce este necesară într-o măsură cât de mică în cadrul unui parteneriat nu există între Rusia și NATO.

Mai mult decât atât, să nu uităm de insistența cu care Rusia continuă să-și revendice “drepturile” asupra Europei de Est și a Asiei Centrale. Extinderea NATO în aceste zone va tensiona fără îndoială relațiile dintre cele două părți probabil dincolo de limita la care parteneriatul va mai fi sustenabil. Apropierea NATO de granițele sale îi creează Rusiei o îngrijorare de înțeles, mai ales datorită vulnerabilității sale convenționale. Repoziționarea bazelor militare americane și ale NATO din ce în ce mai aproape de granițele sale îi neliniștește profund pe liderii de la Kremlin.

În plus, arsenalul nuclear rusesc, care este într-adevăr crucial pentru securitatea națională, devine extrem de vulnerabil în fața unor sisteme de apărare antirachetă pe care SUA le-ar putea desfășura în aceste state est-europene. În ciuda faptului că NATO insistă că acestea nu sunt îndreptate împotriva Rusiei, ci împotriva unor potențiale amenințări ce ar veni din zona Orientului Mijlociu, ar fi naiv din partea noastră să nu luăm în considerare că ele sunt și un factor de descurajare și protecție împotriva arsenalului rusesc. Răspunsul Moscovei a venit foarte prompt sub forma cercetărilor extinse în ceea ce privește scăderea timpului în care, în faza de decolare a rechetelor, acestea sunt vulnerabile de a fi distruse de sistemele antirachetă ale NATO (SUA).

Posibila transformare a NATO într-o organizație la nivel global este puternic susținută, și chiar cerută, de către Moscova în condițiile în care această transformare va face din NATO – alianță militară – o organizație politică, lucru ce ar diminua considerabil amenințarea pe care Rusia o resimte din partea acesteia din urmă. Nu o dată ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a accentuat că viitorul parteneriatului dintre Rusia și NATO depinde în foarte mare măsură de transformarea politică a NATO, precum și de extinderea acestuia. Aceasta este însă doar una din fațetele acestui parteneriat. În realitate, el depinde și de deciziile de politică internă rusești care par să dicteze momentan în mare măsură prioritățile de politică externă ale Federației Ruse în raport cu NATO. Acest lucru i-a determinat pe mulți analiști să creadă că Rusia se va întoarce la politica imperialistă tradițională, însă înclin să cred că politica rusească are în vedere alte obiective pentru moment. Creșterea economică, ca o modalitate rapidă de a ajunge din nou în postura de mare putere, îi apare din ce în ce mai tentantă Kremlinului, deși dimensiunea militară cu siguranță nu va fi neglijată și nici împinsă pe planul doi.  

Faptul că în ultimii ani regimurile autocratice din statele est-europene membre CSI au început să se erodeze și să fie înlocuite de regimuri cel puțin declarativ democratice reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a Federației Ruse care se vede din ce în ce mai vulnerabilă în fața NATO. Această teamă nu este în totalitate obsesivă, întrucât NATO, prin repoziționarea bazelor sale în Europa de Est, câștigă în termeni de adâncime strategică în cazul unor operațiuni împotriva Rusiei. În plus, există teama, reminiscență a Războiului Rece, de a avea graniță comună cu imamicul principal, ceea ce ar face ca un conflict local la graniță să escaladeze într-un război între cele două părți. De aici și insistența cu care Moscova cere ca Tratatul privind Armele Convenționale în Europa (noiembrie 1990, Paris) să fie semnat de statele baltice, noi membre ale NATO – în ciuda faptului că ea însăși nu l-a ratificat încă. Până în prezent NATO a refuzat acest lucru, susținând că Federația Rusă trebuie să-și respecte mai întâi promisiunea făcută în cadrul summit-ului de la Istanbul din 1999 și să retragă trupele din Moldova și Georgia. În prezent, situația din acest punct de vedere se află într-un punct mort, fără perspective de progres semnificativ. Deși trupele rusești vor fi retrase în totalitate din Georgia până la sfârșitul lui 2008, ele au fost mutate în vecina Armenia. Iar în privința trupelor din Moldova, ele sunt portretizate ca trupe de menținere a păcii, iar retragerea lor nu este avută în vedere de Kremlin. O tentativă a secretarului de Stat pentru Apărare, Donald Rumsfeld, din vara anului 2006, de a înlocui focoasele nucleare de pe armele strategice ale celor două părți cu focoase convenționale, a fost respinsă de ministrul Apărării rus, Serghei Ivanov.   

În realitate, parteneriatul dintre NATO și Rusia este mai mult o ficțiune decât o realitate. El există și funcționează doar pe hârtie, nu și în practică, unde este realmente nefuncțional. Cu toate acestea, el reprezintă momentan ceea ce probabil s-a intenționat încă de la început: un instrument politic care să promoveze o apropiere și un minim dialog între foștii oponenți strategici. Orice viitor al acestuia trebuie să ia în considerare nu numai relațiile dintre cele două părți și necesitatea acestora de a se afla într-un minim dialog, dar și dezvoltările politice la nivel intern în Rusia, pe de o parte, și în SUA (mai ales), pe de altă parte. Din acest punct de vedere, în măsura în care prezintă posibilitatea de a conduce la o schimbare a direcției politicii externe a acestor actori, alegerile prezidențiale din 2008 din Rusia și SUA au un rol foarte important în determinarea liniilor de evoluție a relației NATO-Rusia.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 45

Comentarii

Comentariul nr.1 - eu a spus în 21.05.2009 03:16:00:
extinderea nato spre est este indreptata impotriva Rusiei?daca da ,dc?daca nu,dc?

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: