Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Despre fenomenul Securității ca poliție politică și cunoașterea istoriei

Cristian TRONCOTĂ

Se vorbește foarte mult în media din România despre regimuri dictatoriale, dosare și informatori, poliție politică, ofițeri torționari, abuzuri etc. Instituția de securitate a regimului de tip sovietic instaurat în România după al doilea război mondial a fost – încă de la sfârșitul anilor ’60 –, este și probabil că va mai fi condamnată, încă o bună bucată de timp, mai ales de către oamenii politici, și cu ei la unison de vocile unor formatori de opinie.



Cu toate acestea, lucrări științifice despre instituția Securității apar foarte rar în literatura de specialitate din România, ceea ce înseamnă că înverșunarea discursului anti se bazează pe absolut orice alte considerente în afară de cele obținute prin studiul metodic, acribia, meticulozitatea și, nu în cele din urmă, echilibrul, luciditatea ori exactitatea și spiritul obiectiv al omului de știință.

 

Ce este poliția politică?

 

S-a folosit și se folosește excesiv, chiar până la saturație, sintagma securitate-poliție politică, dar nimeni nu se încumetă – nici măcar Legea 187 din 1999 privind deconspirarea Securității, cu toate modificările ulterioare – să explice care este experiența istorică ori ce înseamnă la ora actuală poliția politică sau de ce este necesar să se deconspire agenții și ofițerii poliției politice. Dar, ceea ce este și mai ciudat, absolut nimeni nu îndrăznește să se pronunțe dacă nu cumva astfel de deconspirări pot avea repercusiuni asupra credibilității actualelor instituții îndrituite prin legi organice să apere securitatea regimului democratic din România, istaurat după evenimentele din decembrie 1989.

Definirea poliției politice, ca instituție, este o chestiune de bun-simț. Ea nu reprezintă altceva decât totalitatea structurilor instituționale, deci care funcționează pe bază de lege, pentru a preveni, a reduce sau a ține sub control fenomenul infracțional referitor la ordinea constituțională. Deci cine se angajează să acționeze pentru a schimba regimul constituțional prin alte mijloace decât cele prevăzute chiar în Constituție intră automat în obiectivul de lucru al poliției politice. De aici rezultă că istoria este foarte generoasă, oferindu-ne suficiente exemple de regimuri politice, democratice ori totalitare/tiranice, în care a funcționat și încă funcționează instituții de securitate, adică poliții politice. Și insistăm asupra sintagmei securitate-poliție politică, întrucât instituția securității apără ordinea constituțională, deci regimul politic și valorile sale.

 

Ce este securitatea?

 

Cum arată instituția securității? Iarăși, se poate răspunde la fel de simplu; sau, ca să parafrazăm un celebru fondator al materialismului dialectic și istoric, „după chipul și asemănarea” regimului politic care a creat-o și în slujba căruia acționează. Prin urmare, instituția de securitate nu poate fi nici mai bună, dar nici mai rea decât regimul politic care o finanțează de la buget, o împrospătează permanent cu noi legi, hotărâri, ordonanțe, strategii ori doctrine de securitate, doar-doar o corespunde până la perfecțiune „înaltelor exigențe”, perspectivelor de integrare etc., etc. În urma unor astfel de eforturi guvernamentale, o instituție de securitate prezentă va fi întotdeauna mai bună decât un model istoric. Logica simplă iar ne sare în ajutor. Cunoști din istorie unde s-au făcut greșeli și abuzuri, le înlături și astfel pregătești instituția pentru a face față noilor provocări, eventual ale lumii globalizate unipolar sau multipolar, după preferință.

După cum se poate constata, e foarte ușor să pui pe picioare o instituție de securitate, care să fie mai bună, în sensul de performanță profesională, față de aceea care a existat în vechiul regim. Condiția fundamentală e să o cunoști pe cea veche, cu lux de amănunt, pentru a nu-i mai repeta greșelile. Cunoașterea istoriei devine astfel fundamentală, iar cine tratează cu superficialitate această problemă va avea parte de o instituție de securitate superficială. În limbajul de specialitate înseamnă că avem de-a face cu o pseudoinstituție de securitate, care mai degrabă „mimează încadrarea în epocă”, adică se bagă în seamă fără să fie întrebată.

 

Cum se aleg șefii?

 

A desemna șefii acestor instituții în exclusivitate pe criterii politice, mai nou după un algoritm politic, este cea mai bună dovadă că ne aflăm în fața unei poliții politice, care în regimurile democratice, spre deosebire de cele totalitare, își schimbă culoarea politică în funcție de ceea ce voința națională a exprimat prin vot. Regula se aplică și în cazurile de circumstanță, adică atunci când voința națională a fost reprezentată doar de 50% din electorat (alegătorii cu drept de vot prezenți la urne). Ce se mai poate înțelege din acest exemplu, luat desigur tot din istorie, chiar la întâmplare, și de aiurea? Cred că este vorba de o certitudine, și anume că nu întotdeauna chipul și asemănarea instituției de securitate reprezintă voința majorității. Este suficientă doar o parte pentru a impune o anumită culoare politică instituției de securitate, iar cealaltă parte care nu s-a exprimat prin vot va trebui s-o suporte, ca poliție politică, cel puțin până la viitoarele alegeri. Iată și o deosebire fundamentală între securitatea unui regim democratic față de securitatea unui regim totalitar. În acest din urmă caz, chipul instituției se schimbă o dată cu cel al secretarului general al partidului, ca să ne referim la același exemplu, luat din istorie la întâmplare și tot de aiurea.

Cum poate fi evitată confundarea securității cu poliția politică într-un stat democratic? Iarăși istoria ne sare în ajutor. De exemplu, la englezi – de data aceasta nu mai luăm la întâmplare, ci respectăm faptul că modelul britanic a fost copiat de mulți, chiar și de români în perioada interbelică – alegerea șefului unei structuri de securitate (internă sau externă) se face în exclusivitate pe criterii strict profesionale și în urma unui concurs. În mod evident concursul aduce față în față cel puțin cinci-șase profesioniști ai instituției cu cele mai bune performanțe în ultmii ani, specializați în problemele prioritare de securitate și cu cele mai bune proiecte de management instituțional. Comisia formată din cei mai reputați specialiști propuși de puterile statului (legislativă, executivă și judecătorească) se pronunță asupra celui mai potrivit. Prin urmare, o instituție de securitate condusă de un astfel de director (manager) nu poate face decât o singură politică, și anume aceea a interesului național, indiferent de cine se află temporar la guvernare. Iar când se schimbă guvernarea, în nici un caz un astfel de manager nu va regreta că nu și-a dat demisia mai din timp, pentru a evita compromisurile politice. Și, dacă nici modelul britanic nu e de luat în serios, atunci nimic credibil nu mai e pe lumea aceasta sau, ca să revenim la problema noastră, orice efort de normalizare în domeniul securității va fi sortit eșecului. Prin normalizare se înțelege în mod evident (câteva exemple luate de aiurea): prevenirea jocului cu gripa aviară, cruțarea opiniei publice de a i se prezenta dezechilibrați mintal ca temuți teroriști ori evitarea penibilității discursului despre constituționalitatea scăpării printre degete a adevăraților teroriști.   

 

Deconspirarea agenților de securitate

 

Cine are interesul de a-i deconspira pe agenții serviciilor de securitate? În cazul britanicilor, dar și al multor altora din lumea bună a serviciilor secrete de securitate, problema deconspirării nu se pune pentru că există legi care interzic discursul public despre astfel de instituții. Doar ofițerii și agenții de informații ai țărilor adverse par să fie dominați de un astfel de interes, dar o fac cu profesionalism, întrucât intră imediat în vizorul contraspionajului, adică acele structuri de securitate care monitorizează prin informatori tot ceea ce este străin pe teritoriul național, inclusiv studenți veniți pentru o perioadă la studii. În alte țări, în special acolo unde regimurile democratice încă nu și-au susținut examenul de maturitate, există evident un interes deosebit în deconspirarea agenților și ofițerilor de securitate-poliție politică, pentru că fiecare echipă aflată la guvernare dorește să știe ceea ce adversarii politici au aflat despre tainele guvernării sau, mai direct spus, până unde se poate face compromisul, până unde se poate folosi șantajul politic etc. Și, dacă în țările respective marea corupție face ravagii, aspect recunoscut, dar încă nepedepsit în cadrul legii, ci doar promis de către autorități, indiferent de culoarea politică, înțelegem foarte bine că deconspirarea poliției politice devine o chestiune de morală. Și devine din ce în ce mai moralizatoare cu cât se adună indicii că mulți agenți, dar și ofițeri de securitate-poliție politică au supraviețuit vechiului regim, eventual comunist. Desigur că nu este nici o nenorocire că au supraviețuit, poate unii pe criterii strict profesionale, numai că doar apartenența la vechea instituție îi face ușor șantajabili. Cu alte cuvinte, se pleacă de la premisa că, dacă ai fost securist în vechiul regim totalitar/tiranic și ai supraviețuit sistemului de securitate al noului regim democratic, înseamnă că automat ai executat ordine de interes politic, deci ai servit puterea. Sau, după o expresie mai vulgară și Doamne, ferește să fie adevărată, vechii securiști au furat împreună cu noii oameni politici emanați de regimul democratic sau „au ținut de șase” noilor politicieni atunci când aceștia din urmă și-au băgat degetele, nepermis de mult, în borcanul cu miere. Indiferent de expresia folosită, fenomenul securității ca poliție politică a supraviețuit regimului totalitar. Deconspirările de agenți și ofițeri, desfășurate în mai multe reprize (a se citi dosariade ca să rimeze cu daciade ori dinamoviade) au o singură rațiune: de a demonstra că actuala clasă politică și-a făcut ucenicia cu simț de răspundere la umbra vechii clase politice. Iar, dacă este să privim strict esența problemei, nu greșim prea mult dacă spunem că poate fi vorba chiar de o continuitate, în sensul că se folosește securitatea ca poliție politică nu pentru jocul politic democratic, ci, dimpotrivă, pentru linșajul politic, așa după cum s-a deprins de la corifeii vechii rânduiri.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 41

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: