Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Adio, dragă Mona...

Cristian BANU

O lecție extrem de importantă: poți fugi, dar nu te poți ascunde

 

Zvonurile despre dosarul „Eva” circulă prin redacții de foarte multă vreme. Ținând cont de combativitatea doamnei Mona Muscă, la vremea respectivă eram convins că este vorba de o făcătură și că nu poate fi adevărat.



Ținând cont de respectul și de simpatia deosebite de care se bucură încă politicianul liberal style="mso-tab-count: 1">     este posibil ca până la urmă dosarul să fie mai mult sau mai puțin cosmetizat. Însă a fost suficient pentru a șifona blazonul unui politician care părea o rara avis în politica dâmbovițeană.

Este însă „curățenia” un atribut suficient în politică? Este suficient să fii „sărac și cinstit”? În afară de Mona Muscă, mai există un politician „sărac, dar cinstit”, însă efectele negative ale domniei sale sunt încă greu cuantificabile.

 

O carieră construită cu migală

 

Personal, nu am fost niciodată entuziasmat prea tare de doamna Mona Muscă. Am spus-o, nu de puține ori, că o consider un tip de politician interesat pur și simplu de cariera proprie, gata să ia măsuri surprinzătoare dacă ele îi aduc capital politic. În scurtul periplu ca ministru, și-a dovedit din plin mediocritatea și absența totală a oricăror calități manageriale. Mona Muscă a fost printre cei mai slabi miniștri ai Culturii. A plecat însă din funcție la timp. Să ne gândim ce ar fi însemnat pentru Mona Muscă să fi rămas ministru al Culturii. Mai devreme sau mai târziu, presa s-ar fi plictisit de „fata cea bună” a politicii românești și ar fi început să-i ia la puricat activitatea. Treptat-treptat, imaginea sa ar fi avut de suferit. „Cearta” cu premierul Tăriceanu și demisia au fost pur și simplu un pretext de a scăpa dintr-o poziție dezavantajoasă. A fost îmbrățișată de adversarii lui Tăriceanu drept o persoană principială, o victimă a unui lider de partid tiran care înăbușă în fașă orice opoziție.

Chiar și „în opoziție” față de politica actuală, Mona Muscă a avut mare grijă să-și aleagă bătăliile în care se lansează. Ea nu a marșat chiar la toate inițiativele lui Stolojan și nici nu a acceptat chiar toate petardele, asemenea mai junei Raluca Țurcan care îl certa pe Tăriceanu că-i ia apărarea lui Patriciu la o zi după ce acesta își exprimase public dezacordul față de afirmațiile acestuia. De asemenea, avut grijă să nu se apropie prea tare de Palatul Cotroceni. A ținut tot timpul să-și afirme identitatea liberală și să asigure pe toată lumea că rămâne „un soldat devotat al partidului” – ceea ce, trebuie remarcat, nu se poate spune nici despre Stolojan, nici despre Valeriu Stoica.

Mai demult, îmi exprimam opinia că ea ar fi un excelent premier. Ar fi făcut o echilibristică mult mai bună în relația cu Traian Băsescu decât Călin Popescu Tăriceanu. Pe de altă parte însă, sunt convins că nu ar fi acceptat vreodată o astfel de funcție. Dacă ne uităm în urmă, observăm că funcția de premier îi consumă pe cei care o îndeplinesc. În afară de Mugur Isărescu (hm, aici poate vom avea o surpriză când se va ajunge și la dosarul dumisale), pe care l-a salvat funcția de guvernator BNR, care l-a erodat doar în fața specialiștilor în economie și a mediului de afaceri, toți ceilalți premieri sunt epuizați ca oameni politici.

 

Un final penibil

 

După publicarea dosarului, eleganta doamnă Mona Muscă s-a înscris definitiv în galeria de jigodii ale politicii românești. După ce inițial a scăldat-o, ba că nu există nimic, ba că nu a semnat nici un angajament, a recunoscut și că a semnat angajament și că a turnat la Securitate.

Desigur, a făcut-o din patriotism, spre binele studenților străini de la Timișoara care altfel „s-ar fi omorât între ei, fiindcă au mai fost cazuri” (citatul este aproximativ, dar așa ceva a spus). Astfel de tupeu te face să-l regreți pe sărmanul Emil Bobu care, confruntat de instanță cu mizeriile făcute în timpul dictaturii ceaușiste, a avut puterea unui sincer „Onorată instanță, am fost un dobitoc”.

Informațiile din dosarul Monei Muscă nu fac altceva decât să confirme că Mona Muscă este tipul clasic de arivist. Ea și-a construit cariera și popularitatea pe gesturi menite să-i asigure succesul, chiar dacă pentru asta însemna să lovească în cei care au ajutat-o, în partidul din care face parte... Și colaborarea cu Securitatea se înscrie în aceeași linie. Angajamentul a fost semnat pur și simplu pentru a păstra postul la universitate și a fost semnat fără să fie obligată sau constrânsă. Spre deosebire de alții, ea chiar a avut o alternativă. A preferat însă să-i toarne pe arabii din campus doar pentru a rămâne asistentă la „studenții străini”. Angajamentul acela nu era pentru a face poliție politică, ci, mult mai trivial, pentru a se descurca în buna tradiție românească. De aceea, eventualul verdict al CNSAS prin care să se confirme că nu a făcut poliție politică nu spune de fapt nimic. Nu asta este problema.

Cum poți să o aperi pe Mona Muscă în condițiile în care a negat până în pânzele albe că ar fi avut o colaborare cu Securitatea? Pentru ca apoi, prinsă cu mâța-n sac, să-și declame patriotismul și dragostea pentru studenții arabi?

Mulți o apără spunând că alții au fost și mai și. Nu cred. Majoritatea scursorilor comuniste și-au păstrat „convingerile“ și nu s-au schimbat de-a lungul timpului. Ei s-au afirmat ca reprezentanți oficiali ai sistemului comunisto-securist. Mona Muscă s-a afirmat ca reprezentantul principialității în politica românească. Atuurile sale ca om politic a fost tocmai moralitatea și principialitatea. A demisionat din guvern pe motive de principialitate.

Același lucru este valabil pentru Carol Sebastian, alt fost colaborator al Securității apărat acum fiindcă „a fost de-al nostru”. Nu. Dacă ar fi fost „de-ai noștri”, ar fi apărut deschis în ’90 și ar fi recunoscut. Au preferat în schimb să tacă și să-și construiască pas cu pas o carieră de moraliști. Nici unul nu a recunoscut colaborarea decât atunci când au fost expuși. Amândoi au încercat să motiveze gesturile din patriotism sau romantism. Nici unul nu reușește însă să fie credibil. Nici unul nu are măcar un minim gest de pocăință sau regret.

Într-adevăr, ei nu trebuie băgați în aceeași oală cu Vadim, cu Păunescu, cu Merce și alte canalii ale sistemului. Măcar aceștia și-au menținut convingerile...

 

Învățăminte

 

Ceea ce s-a întâmplat anul acesta în spațiul public românesc oferă conducătorilor o lecție extrem de importantă: poți fugi, dar nu te poți ascunde. Trecutul te ajunge mai devreme sau mai târziu, fie că este vorba de turnarea studenților străini, fie că este vorba de mătuși îmbogățite peste noapte. Am ferma convingere că, de-acum încolo, conducătorii se vor gândi de două ori înainte de a mai face un aranjament...

De asemenea, prin publicarea dosarelor, se diminuează puterea de șantaj a serviciilor secrete, care vor fi treptat-treptat aduse la funcția lor de bază, de protectori ai societății, și nu ai politicienilor, având în sfârșit șansa reală de a se transforma și moderniza, ajungând niște servicii profesioniste care să nu mai confunde curcile cu găinile și buteliile de aragaz cu bombele periculoase.

Treptat, oamenii politici vor înțelege că a ajunge într-o funcție publică nu înseamnă prosperitatea proprie, ci a celor care i-au adus acolo. Mulți vor prefera să părăsească definitiv politica pentru a-și vedea de afaceri și a încerca să conserve ce au acaparat până acum. Alții vor alege politica, dar o vor face în cunoștință de cauză.

Așa cum Adrian Năstase nu a părăsit încă spațiul public, nici Mona Muscă nu-l va părăsi. Clasa politică actuală o va accepta în continuare fiindcă „e de-a noastră”. Mă rog, în cazul doamnei Muscă, probabil că numărul celor care se vor bucura va fi ceva mai mare, pe măsura intransigenței morale de care a dat dovadă după ’89. Trist final pentru o carieră construită cu atâta migală. Dacă se știa cu... musca pe căciulă, ar fi trebuit să adopte modelul „Paleologu”, iar capitalul de simpatie acumulat ar fi ajutat-o să treacă apoi mai ușor printr-o eventuală dezvăluire că de fapt lucrurile nu au fost chiar atât de romanțioase. Din păcate, domnia sa a ales să se comporte ca și cum nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Chipurile, nu i-a trecut prin minte, deoarece considera că-și făcuse datoria față de țară și față de studenții străini... Actuala clasă politică se va prăbuși împreună. Nu vor supraviețui decât cei suficient de inteligenți pentru a se delimita.

Cutremurul declanșat la vârf va ajunge într-un an-doi și la bază, acolo unde nivelul sumelor este mult mai mic, dar suficient pentru 2-3 vilișoare și 3-4 mașini de lux. Se va apropia în curând de zone intangibile până în prezent: Biserica, Armata, Sportul... Este amuzant să-l vezi acum pe „cocoșul” Gigi Becali simțindu-se în plin avânt știind că, mai devreme sau mai târziu, va ajunge să dea cu subsemnatul la secție. Întregul sistem de valori construit de structurile comunisto-securiste după ’89 se prăbușește sub ochii noștri. În fața noastră se perindă niște morți-vii care mai devreme sau mai târziu se vor întoarce în „lumea de dincolo”. Chiar dacă acum se dau cocoși și se laudă cu succesele lor, mâine-poimâine îi vom vedea lăcrimând pe la televizor invocându-și patriotismul... Sunt curios ce motive vor invoca un Mușetescu, de exemplu. Poate că el va fi primul care va spune că... „a fost un dobitoc” și s-a lăsat folosit de alții care au tras foloasele lăsându-l pe el să tragă ponoasele. Sau poate că nu va spune nimic, ca un bun membru al famigliei.

Oricum, Mona Muscă reprezintă cel mai bun simbol al schimbării începute. Adio, dragă Mona și tot ce însemni tu. (C.B.)

Publicat în : Politica interna  de la numărul 41

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: