Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Rusia în Orientul Mijlociu

Cristina NEDELCU

În majoritatea publicațiilor apărute după destrămarea Uniunii Sovietice s-a răspândit ideea declinului general, în urma căruia interesele în sfera politicii externe ale Rusiei, moștenitoarea „Imperiului Sovietic”, treceau pe un plan secundar, locul principal fiind preluat de stabilitatea internă și criza economică. Fără a avea intenția de a analiza toate aspectele ipotezei expuse mai sus, căutând elemente în problemele legate de domeniile politicii interne sau în cel economic, ne vom opri numai asupra prezentării comportamentului Rusiei în Orientul Mijlociu în ultimii ani, urmărind să evidențiem câteva linii directoare care stau la baza acțiunilor sale în această zonă.



După al doilea război mondial, Orientul Mijlociu a devenit una dintre cele mai importante regiuni pentru politica externă sovietică și securitatea sa națională, în condițiile în care avea granițe cu state din această zonă – Iran și Turcia –, iar pe teritoriul vastei URSS erau bine reprezentate o parte dintre grupurile etnice și religioase din zona menționată mai sus. Pe fundalul Războiului Rece, unul dintre obiectivele principale ale Moscovei a constat în minimalizarea pe cât posibil a influenței SUA în zonă, iar modalitățile utilizate au variat de la oferirea de asistență economică, militară și politică regimurilor ostile americanilor, mergându-se până la intervenții indirecte, mai exact finanțarea grupărilor ostile guvernelor arabe prooccidentale, astfel încât să se producă destabilizarea regiunilor aflate sub influență occidentală.

Independența a cinci foste republici sovietice orientale a dus la apariția unei bariere geografice între Rusia și statele Orientului Mijlociu, iar din punct de vedere al politicii sale în zonă, la începutul anilor ’90, a devenit tot mai răspândită ideea unui recul al capacității Rusiei de a-și structura și urmări propriile interese în această parte a lumii.

În noile condiții, în opinia multor comentatori ai politicii externe ruse, părea firească și necesară ralierea politicii Moscovei la cea dusă de SUA și Uniunea Europeană, astfel încât Rusia să se poată menține prezentă în Orientul Mijlociu. Astfel, dacă imediat după căderea Cortinei de Fier, Rusia a acceptat în câteva probleme o politică similară statelor occidentale, nu înseamnă că a renunțat la propria viziune asupra Orientului Mijlociu, iar câteva puncte „fierbinți” – Siria, Iran și Autoritatea Palestiniană – arată că Moscova e departe a-și părăsi aliații tradiționali, iar apropierea Putin-Sharon demonstrează apariția unei linii noi în politica sa orientală.

Într-un material publicat în 6 martie 2006, Ariel Cohen, cercetător în cadrul The Heritage Foundation, observa cu îngrijorare distanțarea politicii rusești în privința Orientului Mijlociu, în comparație cu cea desfășurată de SUA și UE, și insista asupra ideii că Statele Unite ar trebui să avertizeze Rusia că revine la o politică „sovietică”.

Acțiunile Moscovei care au atras astfel de reacții sunt: 1) negocierile cu Iranul, demarate în februarie 2006, al căror obiectiv este ajungerea la un acord în privința problemei îmbogățirii uraniului, astfel sprijinindu-se ambițiile nucleare ale Republicii Islamice Iran; 2) invitarea la Moscova de către președintele Putin, în martie 2006, a unei delegații Hamas, în condițiile în care Washingtonul și statele europene refuzau orice contact cu această grupare, până ce nu recunoștea statul Israel și se dezarma total, și 3) vânzarea de armament Siriei.

Totodată, în opinia lui Ilan Berman, noua politică rusească amintește Occidentului de fosta epocă Evgheni Primakov, caracterizată prin agresivitate în atingerea obiectivelor statale. Încă din perioada anilor ’70-’80, Primakov s-a constituit într-un barometru al strategiei Kremlinului, iar când, în primăvara anului 2006, acesta a lansat un tur diplomatic în Orientul Mijlociu, toți observatorii politicii Rusiei și-au concentrat atenția asupra vizitelor sale din Iran, Siria, Liban și Iordania, unde a găsit un public absorbit de admirație față de Moscova în momentul declarării în public a solidarității Rusiei cu aceste state.

Ca o concluzie ce se desprinde din materialele celor doi autori este ideea că aceste acțiuni arată o revenire în forță a Rusiei, care, sub conducerea autoritară a lui Putin, încearcă o consolidare a rolului Moscovei în regiune, la o primă vedere în defavoarea SUA. Acest comportament a readus temerea că Rusia caută să-și maximizeze opțiunile politice în Orientul Mijlociu, reducând astfel posibilitățile de manevră ale SUA, și a amintit de perioada anilor ’80, când URSS era principalul furnizor de arme al Iranului lui Khomeini și al statelor arabe ostile americanilor, contribuind astfel la menținerea și amplificarea tensiunilor din zonă.

În acest context, principalele puncte critice, unde Rusia poate obține succese, amenințând interesele americane, sunt: Siria, Autoritatea Palestiniană și Iranul. Chiar dacă majoritatea analizelor pornesc de la premisa că interesele americane sunt amenințate o dată ce Rusia își consolidează legăturile cu aceste trei state, considerăm că Rusia nu-și stabilește acțiunile politice având drept obiectiv periclitarea relațiilor cu Washingtonul, însă e departe de a accepta să realizeze gesturi care contravin intereselor sale naționale.

Cooperarea militară cu Siria

Începând de la jumătatea anilor ’50 și până la disoluția sa, Uniunea Sovietică a jucat un rol fundamental în ajutarea îmbunătățirii tehnologiilor militare ale aliaților săi arabi. De-a lungul Războiului Rece, URSS a oferit unor state arabe, printre care Egipt (până în 1972, când Anwar el-Sadat, președintele Egiptului, a cerut Moscovei retragerea de pe teritoriul său a consilierilor și specialiștilor sovietici), Siria, Libia, Algeria, Yemen și Irak, echipamente militare avansate, consilieri militari detașați pe teritoriul lor, stagii de pregătire pentru ofițerii arabi în instituțiile de învățământ militar din URSS, precum și informații secrete pe baza cărora aceste state să-și stabiliească politicile de apărare. Asistența militară a fost oferită pe fundalul competiției SUA-URSS pentru influență în Orientul Mijlociu și, în acest context, condițiile au fost extrem de favorabile statelor arabe, cel mai adesea luând forma unor împrumuturi pe termen lung cu dobânzi reduse. Deși sprijinul sovietic a fost important și consistent, din varii motive, majoritatea legate de problemele interne din statele asistate militar, arabii nu l-au valorificat astfel încât să obțină victorii semnificative în confruntările cu Israelul.

De îndată ce s-a încheiat Războiul Rece, cooperarea militară în condițiile prezentate mai sus nu a mai fost posibilă, pentru că, din punct de vedere financiar, Rusia nu și-a mai permis să ofere asistență aproape gratuită, în schimbul conservării influenței sale în regiune, mai ales că industria de apărare rusă trebuia să supraviețuiescă din comenzile pe care le primea. Așadar, a devenit necesară găsirea unei formule care să asigure echilibrul dintre cele două componente majore: finanțele și prestigiul, iar Siria este exemplul care ilustrează noua abordare a ideii de cooperare militară.

Relațiile Rusiei cu Siria nu au fost deosebit de intense pe toată perioada erei Putin, însă, ca urmare a vizitei președintelui Bashar Assad la Moscova din ianuarie 2005, s-a observat o îmbunătățire considerabilă. Răcirea relațiilor dintre cele două țări la începutul anilor ’90 s-a datorat incapacității Siriei de a plăti datoria pe care o avea față de Moscova, aflată și ea în acea perioadă într-un impas financiar.

Totuși, trei motive au determinat conducerea de la Kremlin să manifeste o poziție flexibilă față de Damasc: 1) credința că Moscova poate convinge Siria să încheie acorduri de pace cu Israelul; 2) orașul Tartus, aflat pe coasta Siriei, era singura bază militară navală a Rusiei în Mediterana; 3) posibilitatea ca Damascul să-și înnoiască echipamentul militar cumpărând de la partenerul rus, ceea ce atrăgea comenzi noi pentru o industrie aflată în pragul falimentului.

În acest context, Moscova nu a mai insistat asupra plății integrale a datoriei, iar numeroasele vizite și contacte dintre oficialitățile celor două țări, desfășurate în perioada 2000-2005, au avut ca rezultat găsirea unei formule de cooperare acceptabile pentru ambele părți. Rezultatul cel mai vizibil a fost după vizita făcută de Bashar Assad la Moscova, când s-a stabilit reducerea cuantumului datoriei siriene cu 73%, restul urmând să fie recuperat prin achiziționarea de armament de către Damasc și din proiecte de investiții realizate în comun.

Așadar, discuțiile și acordurile cu privire la vânzarea de armament se înscriu într-un cadru mai larg, nu neapărat al revenirii Rusiei într-o formă agresivă în Orient cât, mai degrabă, al păstrării unei poziții avantajoase în raporturile cu aliatul sirian, cadru dublat de necesitatea adaptării industriei militare și a economiei rusești la noi reguli, specifice capitalismului și economiei de piață.

 

Continuare în numărul viitor

Publicat în : Politica externa  de la numărul 41

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: