Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Rusia, prin ochii Occidentului

Laurențiu CONSTANTINIU

Criticile la adresa Rusiei nu reprezintă ceva nou. Din 1991 - anul destrămării Uniunii Sovietice -și până în prezent, rușii, în general, și autoritățile de la Moscova, în special, au suportat din partea Occidentului (analiști, comentatori, mass-media, oameni politici) critici din ce în ce mai diverse, mai mult sau mai puțin voalate.



Dacă în perioada lui Boris Elțîn criticilor le era pus un bemol - ca urmare a unei bune relații pe care primul președinte al Rusiei a avut-o cu Occidentul -, o dată cu venirea lui Vladimir Putin la Kremlin, ele au început să fie din ce în ce mai directe, liderul rus nefiind menajat. Parte din criticile formulate sunt juste. O mare parte a lor însă sunt preconcepute, multe dintre ele având pe alocuri un iz de rusofobie.

Rusofobia "pro-amerikanski"

O dovadă în sprijinul afirmației noastre sunt cuvintele vicepreședintelui american, Dick Cheney, care a declarat ferm, în mai 2006, la lucrările conferinței internaționale organizate pentru sprijinirea democrației, la Vilnius, capitala Lituaniei, că "folosirea petrolului și gazului în calitate de instrument de intimidare sau de șantaj - fie prin manipularea livrărilor, fie prin tentativa de a manipula rețelele de transport - nu poate fi explicată prin nici un fel de interese legitime". Declarația liderului american a reprezentat cel mai dur atac al SUA la adresa Rusiei, din 1991 și până în prezent. Și pentru ca rusofobia să atingă paroxismul, John McCain, unul dintre favoriții la nominalizarea pentru funcția de candidat la președinție din partea Partidului Republican, i-a cerut, nu de mult, președintelui în funcție să nu participe la lucrările summitului G-8 de la Sankt Petersburg.

Se pare că politicienii americani au uitat că a trecut ceva vreme de când Războiul Rece s-a sfârșit. Președinți precum Kennedy, Nixon sau Ford nu și-ar fi permis astfel de ieșiri publice la adresa adversarului lor ideologic de la acea vreme. Este adevărat că Ronald Reagan a calificat Uniunea Sovietică "imperiul răului", dar nu trebuie uitate două aspecte: actorul care se afla în spatele președintelui și confruntarea de ordin ideologic de la acea dată dintre cele două "imperii".

Ne-am întrebat ce anume a declanșat recentul accent de rusofobie a elitei politice occidentale și, în special, a celei americane. În opinia noastră, trei sunt realitățile ruse care "deranjează" Occidentul/Statele Unite: a) consolidarea autorității interne a președintelui Putin; b) consolidarea independenței Rusiei pe arena internațională; c) creșterea rolului Moscovei de furnizor de petrol și gaze.

 

O puternică tradiție istorică

 

Departe de noi gândul de a nega existența "democrației dirijate" promovată de Vladimir Putin. Consolidarea controlului autorităților statului asupra mass-media, modificarea legislației privind înregistrarea partidelor politice sau creșterea barierei electorale pentru accesul în Duma de Stat de la 5% la 7%, toate acestea sunt realități de netăgăduit. Ținând însă cont de lipsa de experiență în materie de democrație a societății ruse (singura perioadă de reală democrație în Rusia a fost între februarie/martie-octombrie/noiembrie 1917), de caracterul autocratic al puterii ruse (imperială și sovietică) și de faptul că democrația este o "lecție" pe care statele occidentale au "învățat-o" de-a lungul a sute de ani de "studiu", credem că Occidentul ar trebui să fie mai înțelegător cu Rusia. Mult mai productiv ar fi ca liderii americani, înainte de a critica măsurile întreprinse de Vladimir Putin - care, între noi fie vorba, nu e nici pe departe liderul cel mai autocrat din lume -, să se întrebe "de ce" el acționează astfel?

Se pare însă că analiștii de la Departamentul de Stat, al Apărării sau de la Casa Albă - care par a fi prizonierii teoriei lui Francis Fukuyama, privind "sfârșitul istoriei", potrivit căreia, după căderea comunismului, democrația liberală și economia de piață reprezintă singurul model societal viabil - au uitat sau nu doresc să țină seama de realitatea istorică din Rusia, care este pe cât de veche pe atât de profundă. Or, tocmai această realitate istorică face ca -potrivit unui recent sondaj de opinie al Centrului Levada pentru analize sociologice - actualul președinte să se bucure de cel mai mare sprijin nu atât din partea populației cu vârstă medie (cum ar fi fost de așteptat), cât din partea tinerilor cu vârsta cuprinsă între 22 și 35 de ani. Acesta ar fi un prim aspect al problemei.

Al doilea aspect constă în faptul că prin inițiativele întreprinse în domeniul îngrădirii democrației, Vladimir Putin se situează în descendența fostului președinte, Boris Elțîn (este destul să amintim "asedierea" cu tancurile a clădirii Parlamentului rus, în octombrie 1993, în numele democrației, și scrutinul prezidențial din 1996, care numai corect nu poate fi catalogat, dacă este analizat după canoanele democrației occidentale).

În fine, Occidentul (oameni politici, lideri de opinie, analiști) nu dorește să ia în considerare trecutul actualului președinte. Este bine cunoscută proveniența sa din lumea serviciilor secrete. Ei bine, acest fapt nu ni se pare foarte important. Mult mai important este modelul pe care se pare că președintele Putin și l-a ales, conștient sau nu. Prin inițiativele sale (atât în plan intern, cât și în plan extern), Vladimir Putin încearcă să promoveze o politică a la Andropov. Asemenea predecesorului său din fruntea statului sovietic, Vladimir Putin dorește să instaureze ordinea, cinstea și onoarea într-o țară care, vreme de opt ani, a fost la granița haosului intern. Și se pare că, în decurs de aproape 8 ani, Vladimir Putin a reușit să redea cetățeanului rus securitatea personală pierdută în timpul lui Elțîn și să înlocuiască anarhia cu stabilitatea.

 

Independență diplomatică cu petrol și gaze

 

Credem că, la ora actuală, Rusia poate fi catalogată, fără exagerare, un stat independent. Avem în vedere, evident, independența diplomației ruse. Tocmai această diplomație independentă reprezintă - de departe - sursa celor mai mari nemulțumiri pentru liderii de la Washington.

În ultima cuvântare ținută în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, președintele rus a alocat un spațiu nu foarte amplu Statelor Unite ale Americii. Dincolo de admirația pentru președintele Roosevelt, Vladimir Putin a criticat SUA pentru comportamentul lor în relațiile internaționale și le-a mai menționat o singură dată la categoria "parteneri importanți" ai Rusiei, alături de China, India, America de Sud și statele din zona Asia-Pacific. Statutul de "cel mai important partener" al Rusiei l-a dobândit Uniunea Europeană. Acest tablou este rezultatul unei diplomații "multipolare", pe care Moscova a început să o promoveze în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial și ale cărei roade le culege acum, când, nu rareori, Statele Unite cer sprijinul Rusiei în rezolvarea problemei iraniene.

Exportul de petrol și gaze, noul vector de politică externă al Rusiei, reprezintă cea de-a treia realitate rusă care alimentează rusofobia occidentală. "Criza gazului" de anul trecut nu a făcut decât să sporească suspiciunile Occidentului în privința Rusiei și să-l grăbească pe acesta să caute noi soluții de aprovizionare. După acest moment, autoritățile de la Kremlin și-au dat seama de prejudiciul de imagine suferit de Rusia (chiar și în perioada Brejnev, Uniunea Sovietică a onorat prompt toate cererile de petrol și gaze naturale ale Occidentului) și au început să acționeze pentru înlăturarea efectelor lui: extinderea portofoliului de clienți (China, India și Japonia sunt cele mai importante trei piețe de desfacere, unde companiile rusești intenționează să-și consolideze prezența) și achiziționarea de active la companiile occidentale care vând resurse energetice. Nici una dintre soluțiile propuse de statele UE în direcția diversificării surselor de aprovizionare cu petrol și gaze nu sunt realiste, pentru Europa fiind mult mai convenabilă cooperarea cu Rusia în domeniul prospecției, extracției și transportului de petrol și gaze.

Este adevărat că relațiile dintre Rusia și Occident mai au până să atingă acel nivel pe care partenerii occidentali ai lui Vladimir Putin și-l doresc. Pentru aceasta însă, Rusia are nevoie de timp, iar statele occidentale de răbdare și înțelegere față de mai noul lor partener într-ale democrației. Pentru Occident, ar fi mult mai profitabil să se procedeze așa decât să contribuie la menținerea unei rusofobii, care, uneori, este nejustificată și contraproductivă.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 39

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: