Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Dosarul conflictului transnistrean (V)

George ANGLIȚOIU

continuare din numărul precedent



Scenarii de viitor

 

Argumentele istorice nu au nici o valoare în jocurile de putere, mai ales dacă actorii mari implicați sunt deranjați de incriminabilele "găuri negre", hegemonic-expansioniste, din trecutul lor. În aceste condiții, ceea ce contează din timpul trecut nu sunt elementele arhivistico-paseiste, ci modul în care acestea se înscriu în categoria lecții învățate. Pentru statele mici rămâne, finalmente, validă rațiunea de a folosi istoria și precedentele pentru a pregăti eficient viitorul. Astfel, rostul scenariilor subsecvente este de a circumscrie parametrii strategici ai politicii externe a României relativ la perspectivele conflictului transnistrean și la capacitatea diplomației românești a de a contribui (decisiv) la soluționarea acestuia.  

 

Scenariul A

Premisa 1. Bucureștiul decide să continue linia diplomatică ofensivă, formulată de președintele Traian Băsescu imediat după învestitura sa. Obiectivul principal este de a face din România un lider pe eșichierul geopolitic regional, în acest context conflictul transnistrean putând reprezenta ocazia demonstrării importanței statului român prin contribuția sa activă, în temeiul apartenenței actuale la NATO, respectiv iminente la UE, la realizarea unui nou climat de securitate în zona Mării Negre.

Premisa 2. Traiectoria conflictului transnistrean rămâne aceeași, anume caracterizată de incapacitatea OSCE și actorilor vestici (UE, SUA, NATO) de a ajunge la un compromis fiabil cu puterile din est (Rusia și Ucraina) și între ei înșiși (între SUA și partenerii săi europeni din NATO, între SUA și UE, între NATO și UE), acceptabil atât din punct de vedere al respectării suveranității și a integrității Republicii Moldova (fapt echivalent cu respectarea și aplicarea dreptului internațional), cât și din cel al reimpunerii păcii, ordinii și realizării armoniei interetnice și lingvistice, la granițele Europei comunitare și ale Alianței Nord-Atlantice.

Concluzie. România nu se poate propulsa în postura de lider regional și deci influența decisiv, pe cont propriu, soluționarea conflictului transnistrean din mai multe motive:

A.1.Ambele părți implicate în conflict au avut în general în ultimul deceniu o atitudine ostilă implicării României.

A.1.1. Astfel, autoritățile de la Chișinău au incriminat constant tentativele de "imixtiune" politică, economică și educațională din partea Bucureștiului, identitatea națională și lingvistică moldoveană fiind dihotomice românismului, perceput ca un pericol direct la adresa suveranității. În acest sens, ar trebui amintit conflictul diplomatic moldo-român (2001-2003) - marcat de expulzarea atașatului militar român și de schimburi dure de replici la cel mai înalt nivel - ori faptul că statul moldovean nu și-a formulat decât recent și într-un context mai degrabă propagandistic scopul reimplicării României în rezolvarea conflictului transnistrean.

A.1.2. Regimul separatist de la Tiraspol a promovat o politică constantă de acuzare a României de imperialism și de negare a componentei etnice românești din Transnistria, deci implicit a drepturilor egale ale acesteia cu minoritățile rusă și ucraineană. Un argument în acest sens l-a reprezentat cazul grupului Ilașcu, "o formațiune teroristă finanțată și antrenată în România", liderul său devenind după eliberare membru marcant și parlamentar al partidului naționalist România Mare.

A.2. Rusia, principalul susținător al separatismului transnistrean, se opune prezenței României în diferitele formule și planuri de soluționare a conflictului, și aceasta în cadrul mai larg al relațiilor diplomatice reci cu Bucureștiul - perceput a fi un avanpost a puterilor occidentale și mai ales al SUA în zonă.

A.2.1. Cu excepția relativă a planului Belkovski (balon de încercare propus de unul din consilierii președintelui Putin în anul 2004, prin care, în schimbul renunțării la Transnistria, Moldova ar primi dreptul unirii cu România...), document, de altfel, neoficial, Rusia s-a opus constant implicării românești în atingerea unor soluții mediate, Kremlinul fiind promotorul excluderii Bucureștiului din Grupul de contact, pe considerente de comportament anexionist.

A.2.2.Rusofobia din societatea românescă - incriminată ca atare în cercurile decidente muscovite -, manifestată prin perenitatea solicitărilor de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov (adică a anexării Basarabiei, Bucovinei și a Ținutului Herța) și de restituire a Tezaurului. La aceasta se adaugă americano- și eurofilia românilor, concretizată prin aderarea entuziastă a României la NATO și UE, în defavoarea și prin opoziție cu opțiunea cooperării cu Rusia și spațiul CSI.

A.3. Ucraina reprezintă principalul contracandidat al României în competiția pentru recunoașterea de către cancelariile occidentale a poziției de lider în regiunea Mării Negre.

A.3.1. În pofida schimbării de regim politic la Kiev, în urma succesului revoluției portocalii, evaluarea primelor luni de mandat relevă neschimbarea obiectivelor principale și metodicii diplomatice ucrainene. În chestiunea transnistreană, acest fapt se traduce prin nemenționarea României în Planul Iușcenko de soluționare a conflictului, partea ucraineană nesprijinind reincluderea României în procesul de negocieri.

A.3.2. Analiza politicii externe a regimului Iușcenko în relația cu România relevă multe elemente de continuitate față de linia unilateralismului diplomatic și faptic promovată în perioada președintelui Kucima în dosare critice precum delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ori în privința statutului minorității românești din Ucraina. O altă chestiune importantă demarată în timpul mandatului predecesorului președintelui Iușcenko este aceea a construirii "canalului de mare adâncime Dunăre-Marea Neagră" (Bâstroe), demers care reprezintă o periclitare majoră la adresa atât a Rezervației Biosferei Delta Dunării (inclusă în patrimoniul natural mondial și aflată sub protecția specială a UNESCO), cât și a frontierei de stat a României. Noua administrație de la Kiev a făcut un pas semnificativ în luna septembrie 2005 prin decizia de stopare a construirii sale, fapt care nu constituie însă momentul decisiv de abandonare a proiectului, cât timp acesta poate fi reluat în absența unui angajament juridic explicit din partea Ucrainei.

A.3.3. Scopul major al regimului Iușcenko este acela de a "cumpăra timp" în relația cuBucureștiul, ofensiva diplomatică de atragere a sprijinului și simpatiei occidentale urmărind și îndiguirea pretențiilor de mărire românești, bazate pe apartenența la NATO și iminenta aderare la UE

A.3.4. Menținerea relației speciale cu Kremlinul - probată de faptul că prima vizită a noului președinte Iușcenko a fost la Moscova (care se opusese vehement candidaturii sale) sau de planul ucrainean în privința Transnistriei, o replică congruentă a "Memorandumului Kozak".

A.4. România a ratat șansa de a valorifica postura de președinte în exercițiu al OSCE în anul critic 2001 (atunci când Rusia trebuia să înceapă retragerea trupelor și a capabilităților sale militare din Transnistria, conform obligațiilor asumate cu ocazia summit-ului de la Istanbul). Ministrul de Externe Mircea Geoană a decis transferarea responsabilității dosarului transnistrean pe agenda următoarei președinții (portugheze) a OSCE sub pretextul nepericlitării semnării tratatului de bază româno-rus. (Același oficial român declara însă în noiembrie 2003 că România nu dorește să semneze un tratat de bază cu Republica Moldova "fiindcă perioada în care aceste tratate de bază erau necesare în Europa, după terminarea Războiului Rece, nu mai este de actualitate".)

A.4.1. OSCE prezintă mai degrabă un bilanț negativ în chestiunea transnistreană, cei doisprezece ani scurși de la instituirea misiunii sale în Republica Moldova fiind marcați de un status-quo al ineficienței. style="mso-tab-count: 1">         

A.4.2. OSCE nu a părut nicicând deranjată de faptul că statul român a fost exclus din Grupul de contact, oficialii acestei organizații nemanifestându-se de atunci înainte în favoarea reincluderii României în eforturile diplomatice multilaterale de rezolvare a conflictului.

A.5. România deține puține atuuri de lobby în "parteneriatul strategic" cu Statele Unite, astfel încât autoritățile de la Washington să-și axeze opțiunile din regiunea Mării Negre pe inițiativa Bucureștiului - un actor mult prea înclinat spre bandwagoning, dar și spre incompetență diplomatică.

A.5.1. Peremptoriu în acest sens este efortul depus de diplomația românească în cazul Bâstroe. Astfel, în timpul reuniunii informale a Consiliului Nord-Atlantic la nivel de miniștri ai Apărării de la Poiana Brașov (octombrie 2004), reacția aliatului american a fost una rece, deși Ucraina regimului Kucima era supusă unui veritabil embargo politic din partea puterilor occidentale.

A.6. România nu poate canaliza hotărâtor nici decizia forurilor UE din următoarele cauze:

A.6.1. Din punct de vedere statutar, Bucureștiul deține până la data aderării efective (cândva în perioada 2007-2009) doar poziția de observator în instituțiile comunitare.

A.6.2. Din punct de vedere informal, diplomația românească nu poate fi un promotor, ci mai degrabă trebuie să navigheze cu grijă printre Scyllele și Carybdele intereselor economice primare ale UE în relația cu Rusia, criza irakiană intensificând contactele și apropierea strategică între "vechea Europă" (Franța și Germania) și Kremlin.

 

Scenariul B

Premisa 1. Autoritățile de la București decid să promoveze o politică externă moderată și calibrată în dosarul transnistrean, bazată pe primatul strategiilor euroatlantice (UE-SUA-NATO) de soluționare a conflictului. România renunță la obiectivul irealist al atingerii poziției de lider regional, optând în schimb pentru folosirea cât mai eficientă a apartenenței la UE, NATO, precum și a parteneriatului strategic cu SUA pentru satisfacerea intereselor sale de securitate.

Premisa 2. Diplomația comunitară își coroborează tot mai mult eforturile cu cele ale diplomației americane, numitorul comun constituindu-l eliminarea cât mai multor focare de instabilitate și conflict la granița comunității geopolitice euroatlantice (Transnistria, Osetia, Nagorno-Karabah). Rusia președintelui Putin continuă să vadă străinătatea apropiată ca pe un interes geopolitic inalienabil, opunându-se, în consecință, politic și (subversiv) militar, diminuării prezenței și a ponderii sale în regiunea Mării Negre.

Concluzie. Șansele ca România să devină o putere regională de facto sunt mult mai mari (decât în cazul primului scenariu), neproclamarea unor obiective de politică externă prea ambițioase, ci a unora moderate (gen lider regional versus furnizor regional de securitate) putând îndigui mai bine adversitatea altor actori cu pretenții și statut în zonă.

B.1. România are nevoie de relații foarte bune nu doar cu actorul hegemon - Statele Unite -, ci și cu UE, al cărei membru cu drepturi depline va deveni în curând. Reacțiile critice venite dinspre Bruxelles (Statutul Curții Penale Internaționale) sau Paris (criza irakiană) trebuie mult mai profesionist prevenite, Bucureștiul având ocazia, grație, paradoxal, conflictului transnistrean, să ofere un numitor comun urgent și relevant pe agenda "astupării" prăpastiei transatlantice.

B.2. Securizarea frontierelor reprezintă o prioritate atât pentru România, cât și pentru UE, iar misiunile de tip Petersberg desfășurate în cadrul Acordului Berlin+ pot avea Transnistria ca primă concretizare în spațiul ex-sovietic. Promovarea de către diplomația românească a unui astfel de obiectiv pe agenda ESDP este un obiectiv realist, sprijinul administrației americane pentru o astfel de soluție de pacificare nefiind o himeră sau condiționat de dubii de rivalitate.

B.3. Responsabilitatea ar cădea, prin urmare, pe umerii Rusiei și ai Ucrainei de a accepta o misiune Petersberg în arealul lor geopolitic. Misiunea Bucureștiului ar fi de a orchestra implementarea acestei misiuni de impunere a păcii atât prin canalele diplomatice bilaterale (mai ales cu Ucraina), cât și prin oferirea drepturilor de survol, tranzit și de stabilire de baze de suport logistic.

B.4. În competiția de imagine cu Ucraina, România poate forța reacția Kievului în avantaj propriu, prin clamarea caracterului imperios al intervenției UE în Transnistria în contextul eșecului misiunii OSCE și a respingerii de către oficialitățile moldovene a planului Iușcenko. În consecință, noile autorități ucrainene, dornice de o apropiere rapidă de puterile vestice (cel puțin din punctul de vedere propagandistic al occidentalizării țării și al integrării sale în structurile euro-atlantice) vor fi presate eficient, via București, pentru a fi de acord cu o astfel de misiune al cărei mandat ar include în perspectivă și securizarea frontierei nistrene a Republicii Moldova în relația cu Ucraina. România nu poate să aibă o atitudine nehotărâtă și echivocă în dosarele majore de securitate; astfel, nu trebuie să renunțe la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție în dosare litigioase precum cel al delimitării platoului continental și al zonelor economice exclusive.

B.5. În privința Rusiei, Bucureștiul, odată obținut sprijinul de jure al Ucrainei pentru UE, trebuie să joace rolul clasic, neexpus, al partenerului echidistant, furnizor al soluțiilor mediate de încetare pașnică a conflictului. Soluția adversă de amenințare cu retalieri la adresa Kremlinului - grație apartenenței la NATO și UE - pentru toate evenimentele tragice din trecut este irațională, dată fiind diferența uriașă de statut strategic și geopolitic dintre România și Federația Rusă.(G. A.)

Publicat în : Politica externa  de la numărul 36

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: