Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Cine câștigă în duelul pentru legitimitate?

Ana-Maria TĂNASE

Politicienii români par să sufere de amnezie atunci când vorbesc despre deciziile lor, ca și când Machiavelli nu s-ar fi născut sau, în orice caz, numele lui nu a ajuns niciodată pe pământul românesc, deși, dacă ar fi să cred că în politică există un Dumnezeu, cu siguranță, el nu poate fi mai bine descris și înțeles decât în Principele lui Niccolo Machiavelli.



Cine face agenda setting?

 

De când lumea, dar cu atât mai mult într-o societate slab informată și dezinteresată de fenomenul politic, cum este cea românească, asistăm la o disoluție a agendei cetățeanului.

La modul ideal, agenda publică ar trebui să fie referențialul pentru concepția și conceperea agendei politicului și a celei media. În realitate, lucrurile se întâmplă exact invers: adică politicul, cu sprijinul intereselor media și/sau al oamenilor de afaceri, este cel care subordonează, dacă nu chiar formulează în totalitate, agenda cetățeanului. Politicul își arogă dreptul (considerat de el ca fiind legitim) de a invada până la substituție o agendă mai slabă, extrem de heterogenă și, de aceea, de multe ori haotică, așa cum este cea a publicului. Cu cât cetățenii sunt mai puțin informați și interesați de fenomenul politic, cu atât ei au la îndemână mai puține criterii în ordonarea propriilor preferințe și devin vulnerabili (condamnabil de creduli!) în fața unei alte agende servite de-a gata și "legitimate" ca fiind o reprezentare fidelă a "binelui comun", al tuturor.

Pornind de la asumpțiile de mai sus, agenda setting este o manifestare euristică a reprezentării puterii: elitele creează impresia că deciziile politice luate sunt în deplină conformitate cu interesele și doleanțele electoratului. Din acest punct de vedere și din altele, legitimitatea politică devine un eufemism al intereselor politicianiste, în care moralitatea și modelele de comportament politic just sunt doar părți ale unui angrenaj mai complex al persuasiunii puterii asupra maselor.

Dar, în condițiile în care avem de-a face cu un electorat needucat din punct de vedere politic, în ce măsură ar putea fi acesta capabil să-și identifice și să-și impună propriile interese în raport cu politicul? Și în condițiile în care politicul ar acționa "conform" cu deciziile electoratului, cât de "legitim" poate fi acest tip de electorat, repet needucat politic, atunci când își vede implementate, la nivel global, sub forma politicilor, preferințele și doleanțele?

 

Despre legitimitate politică

 

În sensul restrâns al conceptului, legitimitatea politică este o formă de expresie a exercitării puterii, manifestată printr-o congruență perfectă ("corespondență diadică") între preferințele și interesele publice, pe de o parte, și deciziile "cu caracter obligatoriu" pe care le iau elitele în raport cu aceste preferințe și interese, pe de altă parte. La modul ideal, cetățenii (indiferent de nivelul lor de informare și interes politic) sunt cei "legitimi" să impună ierarhia criteriilor folosite în luarea și alocarea deciziilor politice. La rândul lor, elitele au propriile dorințe și interese; odată ajunse în vârful de administrare a deciziilor, ele nu se pot dispensa, iar, de cele mai multe ori, nici nu vor să renunțe la interesele personale.

Există o discrepanță atât de mare între preferințele cetățenilor și deciziile elitelor, încât nici măcar nu se mai poate vorbi despre existența unor puncte comune între agenda politică și cea publică. Mai mult, chiar dacă elitele conștientizează distanța dintre propriile interese, decizii politice și doleanțele publicului, ele continuă să implementeze politici independent de nemulțumirile, frustrările, uneori tacite, alteori manifeste, ale cetățenilor. Prin urmare, politica guvernamentală nu mai este (nici nu a fost vreodată) o reflectare a intereselor electoratului. De aceea, putem vorbi despre o falsă legitimitate a deciziilor politice.

În acest context, media devine exclusiv o "teatralizare" a lumii politicului și a celei publice în care diferențele tind, printr-o simplă juxtapunere, să se estompeze într-un spectacol al absurdului. Pe de o parte, asistăm la o alienare a condiționărilor pe care electoratul le-ar putea "legitim" impune clasei politice atunci când ia deciziile. Pe de altă parte, îngroșarea până la ridicol a diferențelor ia accente atât de grotești, încât nimănui nu i se mai pare "ilegitim" ca politicienii să urmărescă doar propriile interese atunci când iau decizii în numele electoratului. În deplinul "acord" al cetățeanului și sub "ochii" media, falsa legitimitate a deciziilor politice este acceptată ca fiind una autentică.

Acestea sunt sensurile conceptului de "legitimitate" folosite în analiza de mai jos.

 

Cine câștigă în duelul exercitării puterii?

 

Bătălia surdă pentru legitimitate dusă în fața opiniei publice se traduce în spatele culiselor, acolo unde se află centrul adevăratei politici, definită ca o luptă acerbă pentru deținerea supremă a resurselor și a pârghiilor de putere. Autoritatea politică a liderului de azi nu mai constă (dacă a constat vreodată în altceva) în legitimitatea politică a deciziilor, ci în forța de a controla ca un deus abscons, dar omniscient cât mai multe resurse și mecanisme de exercitare a puterii.

În duelul dintre președinte și premier, bătălia nu poate fi câștigată pe deplin de nici unul. Președintele are atuul alegerii sale directe, de către electorat. La rândul său, în ciuda vulnerabilității legate de modul indirect de învestire în funcție, premierul are mult mai multe atribuții de control al puterii decât președintele. Primul ministru are legitimitatea constituțional-legală pe care i-o conferă Parlamentul în fața căruia trebuie să răspundă, împreună cu întreaga echipă guvernamentală. Premierul este mediatorul și totodată cel care deține potențialul de șantaj al formării și negocierii coalițiilor guvernamentale. În aceste condiții, el poate avea un rol major în decizia intrării la guvernare a PSD alături de PNL.

 

Călin Popescu Tăriceanu, în lupta dintre legitimitate și legalitate

 

Singurele momente în care premierul Tăriceanu și-a construit și și-a "reactualizat"legitimitatea au fost: învestirea în funcție și asumarea răspunderii guvernamentale. Ambele gesturi au fost doar o construcție a unei legitimități fragile.

În ceea ce privește învestirea în funcție:

1.șef al Guvernului: PNL, condus de Călin Popescu Tăriceanu, a pierdut alegerile parlamentare, Traian Băsescu le-a câștigat pe cele prezidențiale; Tăriceanu a devenit lider al PNL de pe funcția pentru care fusese desemnat de președintele Băsescu, respectiv cea de prim-ministru;

2. lider al PNL: în momentul desemnării de către președintele Băsescu și al învestirii de către Parlament în funcția de premier, Tăriceanu era doar președinte delegat de Theodor Stolojan, liderul de facto al PNL. Congresul PNL a fost organismul care i-a dat lui Tăriceanu legitimitatea deținerii funcției de președinte al PNL.

În urma ezitărilor legate de demisie, premierul a reușit să-și reconfirme legitimitatea și autoritatea funcției deținute:

1. lider al PNL: în urma votului din Delegația Permanentă, președintele PNL și-a reconfigurat legitimitatea politică, bazându-se pe dependența de centru a liderilor de organizații, în ceea ce privește distribuția și alocarea resurselor.

2. șef al Guvernului: mizând pe "disperarea" parlamentarilor români de a-și conserva funcțiile, premierul i-a "forțat" pe liberali și mai ales pe democrați să-i recunoască legitimitatea legal-constituțională a funcției deținute; de asemenea, premierul și-a luat "libertatea" de a "măslui" "o pisică" pe care să i-o arate, la nevoie, lui Traian Băsescu: alianța dintre PNL și PSD.

3. lider unic al Alianței și al coaliției de guvernare: semnarea unui nou protocol de colaborare cu partidele constitutive ale coaliției a reprezentat o nouă reconfigurare a legitimității funcției deținute de Călin Popescu Tăriceanu.

Cât de legitim a fost gestul Monei Muscă?

Demisia Monei Muscă a fost considerată ca un gest politic "legitim", mult mai "legitim" decât funcția premierului și decât votul reprezentanților Delegației Permanente. Dacă evaluăm gestul în termenii conceptuali explicați mai sus, aș putea spune că a fi "consecvent" în politică nu are absolut nici o legătură cu "legitimitatea". Dar, fără îndoială, gestul Monei Muscă a fost unul de contestare a autorității premierului și a președintelui PNL în numele unei moralități prezentate ca fiind autentice. Pentru că, atâta timp cât deciziile politicienilor nu au o corespondență directă cu interesul public, ele vor fi curând catalogate ca politicianiste sau simple exerciții de imagine și, prin urmare, vor fi uitate de opinia publică.

În ceea ce privește demisia Monei Muscă din funcția de vicepreședinte al PNL, liderii liberali din Delegația Permanentă (care au refuzat să mai numească un înlocuitor pe funcția deținută în partid) au salvat onoarea președintelui PNL: liderii liberali n-au făcut altceva decât să "de-legitimeze" gestul de demisie al Monei Muscă (echivalent cu o sfidare a autorității). La nivel informal, Mona Muscă a rămas vicepreședinte al PNL și un potențial aspirant al unei funcții la vârf.

După toate aparențele, se pare că același lucru se întâmplă la Ministerul Culturii: Mona Muscă continuă să acționeze ca interimar, deși a fost deja desemnat un nou ministru al Culturii.

Prin urmare, gestul Monei Muscă nu numai că nu a fost unul legitim, ci, mai mult, el a trebuit să existe doar în ochii opiniei publice. În acest caz, demisia Monei Muscă a fost doar o încercare eșuată de contestare a autorității premierului și a președintelui PNL.    

Președintele, între singurătate și singularitate

În turnul lui de fildeș, președintele se simte singur. Poziția sa ingrată îmi amintește de o reflecție a lui Emil Cioran din "Amurgul gândurilor": "Singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul."

Pentru președintele Băsescu, legitimitatea politică îmbracă haina grea și abstractă a luptei împotriva corupției, o meta-temă niciodată epuizată și întotdeauna aparent "legitimă". Atunci când președintele Băsescu asociază legitimitatea politică cu moralitatea (adică lupta împotriva corupției) și democrația (în sensul platonician al cuvântului, democrația directă: demos = conducerea de către popor), el intră în rolul unui personaj providențial, Singurul în drept care poate vorbi și a-i demasca pe cei corupți, Singurul în drept care are legitimitatea (celui ales) de a arunca o săgeată spre domeniile unde ar exista cei corupți și de a-i trage la răspundere așa cum El consideră de cuviință.  

În opinia președintelui Băsescu (din ultima sa intervenție radiofonică), prin faptul că premierul Tăriceanu a luat o decizie politică în afara structurilor guvernamentale și (se subînțelege, fără consultarea cu președintele), el și-a anulat astfel dreptul legitim de a lua de unul singur decizia referitoare la demisie și, prin urmare, și pe aceea de a declanșa anticipatele, iar acest gest nu mai are nici o legătură cu democrația. Președintele își nuanțează, particularizând, concepția sa despre democrație: cei care trec peste deciziile unor aleși legitimi ai națiunii se fac vinovați de încălcarea regulilor democratice, iar decizia premierului, prin faptul că a fost influențată de oameni lipsiți de legitimitate, devine (în virtutea unui silogism sau a unei relații de tranzitivitate matematică) ilegitimă, pe de o parte, și nedemocratică, pe de altă parte (pentru că a nesocoti decizia unor aleși ai neamului, respectiv cea a reprezentanților Alianței, înseamnă a încălca dorința demosului, a poporului care și-a învestit încrederea în cei pe care i-a ales). Prin urmare, vrea să spună Băsescu, acțiunile ilegitime și nedemocratice ale premierului Tăriceanu (renunțarea la demisie, refuzul de a declanșa anticipatele) "lovesc" în:

1. legitimitatea politică a președintelui, deci sunt ilegitime: dacă ar accepta deciziile lui Tăriceanu (luate împreună cu oameni care ies din afara sferei de legitimitate politică), acțiunile lui Băsescu ar deveni ilegitime, prin simplul fapt că președintele este cel care l-a desemnat (și-a învestit încrederea) pentru funcția de premier;

2. autoritatea prezidențială, deci sunt nedemocratice, chiar antidemocratice: puterea președintelui (cel ales de popor) de a trece legi prin Parlament este compromisă total pentru că nu este întrunită majoritatea parlamentară de a fi susținute și votate.   

Dacă preluăm modelul lui Băsescu de a analiza în silogisme viața politică, ajungem la următoarea concluzie, pe care mesajul președintelui pare să o transmită printre rânduri, și anume: "în calitate de deținător, de unic «moștenitor» legitim al puterii politice, eu sunt totodată și Singurul în măsură să emită și să impună adevăruri general valabile, cu caracter de legitate, pe care ceilalți, indiferent de statut și provenință economico-social-politică, trebuie să le accepte și să le recunoască în calitate de legi supreme, alături de celelalte seturi de legi deja însușite și asimilate de societate."

Conflictul de legitimitate dintre cele două funcții, de președinte și de premier (consfințit de Constituție, dar exacerbat dinspre Cotroceni), rezidă tocmai din intenția "legitimă" a președintelui de a "măsura" permanent legitimitatea premierului și de a o goli de sensuri în fața opiniei publice. Duelul pentru legitimitate este doar la nivel discursiv, pentru ca, în spatele lui, să transpară exclusiv dorința de putere. Pentru că acolo unde interesul public dispare din deciziile elitelor, legitimitatea politică nu poate fi decât o luptă surdă pentru deținerea și exercitarea unei autorități în interes personal.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 29

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: