Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Șansa lui Tăriceanu

Andrei ŢĂRANU

Deși negată de toți cei implicați în ea, criza din cadrul Alianței D.A. tinde să se amplifice și să genereze o mulțime de efecte perverse pe termen lung, fiind de fapt criza de întemeiere a unui alt mod de a privi și a face politică. Așa-zisa criză este de fapt o cortină care acoperă alte crize din interiorul clasei politice românești, crize care de fapt nu au încetat niciodată și care au ca scop obținerea puterii și a influenței de către un grup sau altul, de un individ sau altul. Astfel încât criza din Alianță este doar un ecou al crizelor ce au loc în interiorul vulcanului politic românesc.



După alegerile din 2004, ideea anticipatelor a fost des pusă în joc și, mai mult, chiar dorită de mare parte a grupurilor de la putere, în speranța că astfel vor reuși să obțină legitimitatea unei puteri mai mari și limitarea vocii Opoziției, oricare ar fi ea. Este pentru prima dată când cinismul puterii se manifestă deschis, prin vocea purtătorilor principali de imagine, și nu prin vocea unui Miky Șpagă care cerea "ciocul mic" senatorilor din Opoziția din acel moment. Anticipatele păreau și încă par unora un fel de panaceu la problemele politice românești, probleme care par că au nevoie de o majoritate puternică ca să fie rezolvate. Dacă ne uităm însă în programele partidelor parlamentare, marea lor majoritate vor să rezolve aceleași probleme și de obicei prin aceleași mijloace: corupția prin justiție, justiția prin reformă, reforma prin economie de piață și așa mai departe. În plus, oricum s-a declarat de către toate partidele că legile necesare integrării în Uniunea Europeană vor trece fără probleme prin Parlament - ceea ce s-a și întâmplat până acum. Deci de ce e nevoie și cine are nevoie de alegeri anticipate în 2005?

Primul care are nevoie, deși paradoxal, de alegeri este Traian Băsescu. Ca orice jucător politic de marcă, el știe că peste cinci ani va avea nevoie de o structură politică care să-i permită să candideze din nou cu succes pentru fotoliul prezidențial. Or, această structură nu a existat nici înainte (ea s-a constituit pentru Stolojan, iar Băsescu a folosit-o prin rapt) și nu există nici în acest moment, chiar dacă ea poartă numele de Alianța D.A.Băsescu a intuit foarte bine că acest conglomerat partinic funcționează foarte bine în vreme de alegeri și de criză, dar își pierde elonja în perioadele de liniște post-electorală. Și asta pentru că, în condițiile luptei pentru funcțiile guvernamentale, alianța și așa fragilă dintre PNL și PD se rupe imediat în grupuscule ce urmăresc puterea și interese personale și de grup. Iar recoalizarea se poate realiza, la fel ca în fabula câinilor cu lupul, doar în cazul în care cei care se luptă, aparent pe viață și pe moarte, sunt atacați de cineva mai puternic (iar în mentalul A.D.A. acesta este PSD).

Din acest motiv, Băsescu, care știe prea bine ce înseamnă guvernele de coaliție, a pedalat de la bun început pentru alegeri anticipate sau pentru unificarea PD și PNL, tocmai pentru a deveni liderul unei formule politice suficient de puternice pe care să o poată controla pentru o perioadă lungă. Căci spectrul lui Constantinescu abandonat până la urmă și de propriul partid probabil mai bântuie pe la Cotroceni. Posibilitatea de a deveni o asemenea fantomă l-a forțat pe Traian Băsescu să-și asume condiția de președinte jucător, adică un președinte care să se implice masiv în treburile interne ale țării, deși, o dată cu numirea primului ministru, constituțional vorbind, președintele României își deleagă această putere Guvernului.

Din acest punct de vedere, Băsescu nu iese din tiparul președinților României de după 1990. Cine citește memoriile (câte au fost scrise) ale foștilor prim-miniștri vede că voalat sau direct atât Iliescu, cât și Constantinescu s-au implicat masiv în actul de guvernare. Iar, când premierii din acele momente au încercat să iasă de sub pulpana prezidențială, au fost loviți extrem de tare, fie prin mineriade (ca în 1991), fie prin demiteri trucate (ca în 1999). Singurii premieri care nu au jucat pe muzica prezidențială au fost tocmai outside-rii precum Stolojan sau Isărescu, adică cei chemați să strângă mizeria de după banchetele prezidențialo-guvernamentale.

De aceea Tăriceanu încearcă cu disperare să-și întărească poziția în partid și să demanteleze grupurile de presiune internă, conduse fie de Valeriu Stoica, fie de Stolojan sau de alții mai puțin vizibili pentru a-și asigura măcar controlul PNL în vederea luptelor politice dure ce vor urma în toamnă. Iar demisia Monei Muscă atât din Guvern, cât și din postul de vicepreședinte al PNL este doar un episod din acest război intern de uzură.

Tăriceanu duce astfel o luptă politică pe cel puțin trei fronturi, unul intern, unul pe relația cu Cotrocenii - poate cel mai dur dintre ele - și, legat de acesta, frontul cu PD-ul condus de Emil Boc. Toate cele trei fronturi generează o presiune uriașă asupra premierului, care în timpul ăsta, de fapt, ar trebui să conducă țara. Cum face Tăriceanu o declarație de politică internă, cum lui Băsescu i se năzare că de fapt premierul nu a mai fost de mult la podul distrus de inundații, ba că unii miniștri sunt la cheremul grupurilor de presiune ș.a.m.d. Aproape instantaneu, și lui Boc i se cășună ceva pe guvernare, în special pe miniștrii de la PC, iar Ionuț Popescu se opune unei formule politice de creditare a uzinelor de la Brașov. Or, pentru un om politic o asemenea presiune este mortală, oricât de puternic și de șiret ar fi acesta, cel puțin dacă nu-și alege niște aliați puternici și fideli.

Tăriceanu a demonstrat că este un om politic puternic atunci când a renunțat la demisie, probabil impusă de președinte în vederea construirii unei noi majorități. Dar, pe parcurs, Băsescu și-a dat seama că ar putea obține mai mult, eventual chiar înlocuirea completă a premierului, care era convins, inițial, că va avea interimatul asigurat. În momentul în care au apărut și alte nume pe scenă în perspectiva interimatului de până la alegeri, Tăriceanu a înțeles că își joacă nu numai soarta lui de om politic, ci și pe cea a partidului pe care-l conduce. Și atunci, în ciuda așa-zisului dispreț al cetățenilor față de lipsa de onoare a premierului, Tăriceanu și-a retras demisia, pe care, poate, ar fi fost cel mai bine nici să nu o anunțe. Renunțarea la demisie, așa cum s-a văzut, a generat mai multă dezamăgire în PD decât în rândul populației, care, în fața catastrofelor generate de inundații, numai la anticipate nu se mai gândea.

Din momentul renunțării la demisie, Tăriceanu s-a văzut asediat de tot mai multe probleme, scandaluri, declarații și presiuni, toate dezvăluind că actualul prim-ministru nu este un tip comod pentru cei care ar vrea întreaga putere pe o perioadă cât mai lungă, precum doamna Udrea și asociații ei.

Aceștia știu că premierul are un handicap de imagine în raport cu președintele, tip mai sociabil și mai din "popor", handicap care se mărește o dată cu erodarea la guvernare. Guvernare care, trebuie spus, nu e deloc ușoară, cel puțin în perspectiva integrării într-o Europă tot mai dificilă politic și economic. Totuși, premierul, dacă nu se însingurează, mai are șansa de a răzbi multitudinea de piedici instituționale și economice ale momentului, rămânându-i doar uriașele piedici politice. Iar pe acestea le poate trece doar, așa cum spuneam mai sus, făcându-și aliați.

Primul, și poate cel mai important aliat al premierului, ar putea fi presa, cea care l-a creditat și asistat pe Traian Băsescu în campanie mai mult decât oricine. Or, în ultima vreme, tot mai multe glasuri importante din presă se desolidarizează de președinte fie pentru că s-au simțit trădate, fie pentru că însuși președintele a devenit mult mai dur cu presa decât predecesorii săi, și chiar față de candidatul Traian Băsescu. Și, cum presa rămâne încă puternic reactivă față de PSD, cel care ar putea beneficia, chiar și pe termen scurt, de bunăvoința presei ar fi premierul Tăriceanu și Guvernul său. Desigur că pentru aceasta este nevoie de mult mai multă diplomație și chiar de o oarecare viclenie, pe care domnul Tăriceanu nu ar da semne că le are. Domnia sa crede că e mai ușor să se facă simpatizat de populație ducându-se pe la mânăstiri, inaugurări sau reparații de șosele. Dar, ca orășean și în special bucureștean, el uită că simpatia populară se câștigă foarte greu și se pierde repede. Mai ales dacă ești identificat ca aparținând altei sfere sociale - cea a îmbogățiților post-revoluție.

Aș face o paranteză, pentru a sublinia încă o dată asemănarea dintre Călin Popescu Tăriceanu și Mircea Geoană, două personaje port-drapel ale unei noi generații în spațiul politic și social, persoane cu un alt aplomb, cu o altă manieră de a discuta și de a pune problema, personaje care depășesc vechiul model al activistului pcr-ist sau al nacealnicului ceaușist. Personaje care, evident, sunt încă stinghere într-o lume de indivizi vulgari, grobieni sau versatili. Pe de altă parte, ei au apărut și într-un context generațional destul de ambiguu, când generația foarte tânără dorește să se aburce rapid, câteodată chiar cu ajutorul venerabililor, împotriva celor de vârstă medie, cum sunt cei doi mai sus pomeniți.

Al doilea aliat, și poate cu tot atâta putere, deși mai degrabă simbolică, ar putea fi intelectualii, cei care de fapt au câștigat revoluția, dar au pierdut puterea după 1990 și pe care nu au recăpătat-o nici până acum. Adică acei vectori de propagandă pe care toată lumea îi admiră, îi recunoaște, dar care în condiții normale de concurs pierd în fața unor personaje precum Giurgiu sau Sulfina Barbu. (Și din nou fac o paranteză - nici acum nu înțeleg de ce un Liiceanu sau Cristian Pârvulescu nu fac parte din conducerea Televiziunii publice, în schimb ce persoane cel puțin pătate se cocoață spre vârf!) Acei intelectuali care înțeleg prea bine că sistemul informațional preluat din perioada imediat post-revoluționară și condiționat politic pe care președintele Băsescu mizează încă puternic, acei intelectuali care încă mai cred că democrația înseamnă libertate, acei intelectuali care speră că puterea este un act al eticii, și nu al cinismului.

Și, în sfârșit, al treilea aliat al premierului poate, și trebuie, să fie Europa, ca Uniune Europeană, cea care nu dă doi bani pe cei care deleagă puterea și care acordă credit celor care de fapt o au și o folosesc.

Toți aceștia, și poate mult mai mulți, ar putea sta în spatele premierului Tăriceanu (și a președintelui PNL, de fapt), dacă el i-ar chema. Sper din tot sufletul să o facă, după ce remanierea, în care s-a implicat prea puțin, se va împlini.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 29

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: