Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Retragerea israeliană - prezent Și viitor

Roxana IONICI

Interviu cu Leon Volovici - cercetător în cadrul Institutului de Iudaism Contemporan al Universității Ebraice din Ierusalim

Cum a primit societatea israeliană planul de dezangajare unilaterală al premierului Ariel Sharon?

Atât clasa politică, dar și societatea s-au aflat în fața unui test dificil. Nimeni nu poate să știe dacă, în timp, acest plan va provoca sau nu rupturi ireparabile. Nu sunt observator străin, sunt implicat: așa cum unii consideră că este o decizie foarte importantă și foarte necesară, tot așa alții cred că măsura este catastrofală. Totuși aș putea spune că întreaga societate este implicată, poate că nu în mod egal, dar e o probă extrem de dură, cu foarte mari riscuri și dificultăți. Din punctul meu de vedere, această retragere este absolut necesară, pentru că ea încearcă să repare, ce-i drept, cu mare întârziere, greșeli catastrofale ale guvernelor anterioare, inclusiv ale actualului prim-ministru, care este unul dintre actorii principali ai acestui program de așezare în teritoriile palestiniene ocupate după războiul din 1967 și, mai ales, de construire de așezări în inima populației palestiniene, făcând, practic, imposibilă orice rezolvare a conflictului. Mai mult, aceste operațiuni au dus și la escaladarea terorismului, creând o situație care în nici un caz nu putea fi acceptată pe plan internațional. Deci a fost un proces care are explicațiile lui legate de crearea acestor teritorii, dar a adus atât societatea israeliană, cât și conflictul din zonă într-un impas îngrozitor. Ariel Sharon are meritul că și-a dat seama la un moment dat și a încercat să rezolve, dacă se mai poate, ceva, a încercat o ieșire din această situație printr-o retragere unilaterală, care are justificarea ei, deși nu este soluția cea mai fericită. Practic, astfel, nu se rezolvă în nici un caz conflictul, creează doar niște condiții pentru o posibilă rezolvare. Acțiunea a fost făcută extrem de târziu, într-un moment în care aceste așezări s-au extins foarte mult și, astfel, e de înțeles drama teribilă a israelienilor din acele teritorii. Ei sunt acolo, în unele cazuri, la cea de-a treia generație. Acolo a fost casa lor, s-au simțit în țara lor, așa cum o concepeau ei, în granițele așa cum le concepeau ei. Pe de altă parte, tot acest conflict din Orientul Mijlociu nu e o poveste cu buni și răi, nu e o poveste cu soluții simple - e un conflict extrem de dur și complex, în care aș spune că dreptatea a fost când de o parte, când de cealaltă. Și, dacă liderii politici israelieni spneau, în repetate rânduri, că nu au cu cine trata sau că nu au un partener credibil cu care poți să faci pace, aveau dreptate, aceasta era situația. În același timp, acest impas creat prin absența unui partener viabil a facilitat acest proces de așezare foarte adânc în inima populației palestiniene, a generat această situație de blocaj total și care trebuie neapărat rezolvată. Retragerea unilaterală, și asta cred că în concepția lui Sharon înseamnă că, de fapt, nici acum partea palestiniană nu este încă aptă, într-adevăr, pentru a face pace, pentru a recunoaște Israelul și soluția a două state, ci repară o greșeală, cum spuneam catastrofală, creând într-un fel premisele pentru o posibilă înțelegere și pentru rezolvare. Dacă rezolvarea aceasta va veni acum sau va veni în alte generații rămâne de văzut.

 

În contextul actual, cum puteți comenta ipoteza formării unui stat palestinian cu capitala la Ierusalim, frecvent vehiculată în ultima vreme?

Cred că statul palestinian nu din punct de vedere al normelor de drept internațional sau din punct de vedere formal există de fapt. Evident, în această formă, el a fost creat cu acordul Israelului. Faptul că, într-adevăr, nu are statut deplin de stat este și pentru că partea palestiniană nu a dorit aceasta. Nimeni nu a fost mai aproape de crearea unui stat palestinian ca Yasser Arafat. Era evident pentru toată lumea că în momentul în care trebuia să o facă și-a dat seama că nu este pregătit și că, de fapt, nu dorește să o facă, pentru că acest pas decisiv ar fi însemnat și recunoașterea Israelului - și de aici pornește eșecul acordurilor de la Oslo, pentru care el este principalul vinovat, după părerea mea, chiar dacă există și o parte de vină venită din partea Israelului.

Deci cred că un stat palestinian, în mod normal, va fi - așa poți presupune scenarii apocaliptice și foarte pesimiste -, dar, indiferent cât va mai dura conflictul, va fi un stat palestinian. În problema capitalei la Ierusalim, este o altă discuție. Ierusalimul este capitala statului Israel și nu a fost niciodată capitala altui stat. Această formulă arabă sigur pot să o înțeleg ca având valoare propagandistică. Pe de altă parte, în Ierusalim trăiește o mare comunitate arabă palestiniană și nu văd imposibilă stabilirea unei capitale în estul Ierusalimului sau undeva în apropiere. Și, dacă ei vor spune că acolo este capitala, la Ierusalim, așa cum Vaticanul este un stat în orașul Roma, este posibil; dar, ca să repet și eu formula spusă cu atâta ușurință "un stat palestinian cu capitala la Ierusalim" nu aș face-o, pentru că problema este mult mai complicată.

Anul acesta, în noiembrie, se împlinesc 10 ani de la asasinarea lui Yitzhak Rabin. Acordurile de la Oslo, în forma lor inițială, au fost prea vizionare?

Într-o mare măsură s-au dovedit a fi destul de imprudente. Nu au avut în vedere pericolele și variantele pesimiste.

Cum ați putea sintetiza acești 10 ani în care, din 1995, înaintea asasinării lui Rabin, Sharon era unul dintre principalii oponenți ai acordurilor de la Oslo, iar în 2005 este cel care aproape că pune în practică planurile de la Oslo, e drept, într-o altă variantă?

Cred că ceea ce a învățat multă lume în urma acestor experiențe dure este că dreptatea nu poate fi un monopol nici al stângii și nici al dreptei politice. Că uneori dreapta are dreptate sau alteori stânga, și atunci, din cauza acestei separări stânga-dreapta situația este mult mai dificilă și mai ambiguă, pentru că, evident, o rezolvare a conflictului și, implicit, un acord cu palestinienii erau necesare. Așa cum cerea stânga retragerea din teritorii, parțială sau totală, era și este o condiție necesară. În același timp, dreapta avea dreptate, pentru pesimismul ei, în sensul că ei susțineau vehement că nu poți avea încredere în Arafat, pentru că semnează pacea cu tine și apoi declanșează violențe sau lasă pe alții să le comită și ar fi continuat toată propaganda anti-israeliană. Era evident pentru dreapta, nu pentru stânga, că, în acest caz, ar fi fost vorba despre o enormă înșelăciune și că, de fapt, nu era o soluție bună. Pe de altă parte, subliniez încă o dată, că vina nu o poartă niciodată o singură parte. Guvernele israeliene care au urmat, împinse și de aceste mișcări de dreapta, au continuat să sprijine extinderea așezărilor. Inclusiv Barak a făcut-o la un moment dat, și Shimon Peres, fapte care țin, de acum, de așa-zisele păcate ale israelienilor. De aceea, oamenii preferă, într-un fel, o aplicare a ideologiei de stânga, de retragere, însă planul să fie aplicat de un lider politic de dreapta, pentru că, astfel, este mult mai prudent, mai încrezător în partener și, când totul reușește, lumea spune că, dacă cel de dreapta care este și mai naționalist și mai neîncrezător în arabi, în liderii palestinieni, dacă ar realiza acest lucru înseamnă că așa trebuie să fie. Nu-i de mirare că există mereu o majoritate care totuși a sprijinit acest plan al lui Sharon. Cu Sharon s-a întâmplat ceva asemănător ca în cazul lui Charles de Gaulle. Când a venit la putere, de Gaulle a spus că Algeria - atunci se consuma acest conflict - va fi pe veci parte a Republicii Franceze și o spunea cu toată fermitatea, în stilul lui emfatic. Însă la numai câteva luni după această declarație, Charles de Gaulle a anunțat retragerea totală din Algeria - și totul s-a întâmplat în numai câteva luni. Deci vorbim despre același proces; trebuie să vină cineva, un lider politic de dreapta, care știe că, de fapt, adevărul este de partea cealaltă - dar prudența și atenția trebuie să fie de partea noastră - care să poată pune în aplicare un plan, dacă este într-adevăr un om politic responsabil. Și, spre surprinderea multora, inclusiv a mea, recunosc, Sharon a dovedit că are acea clarviziune politică și, evident, cu toată sinceritatea, este decis să facă ceva. Dacă va reuși sau nu, vom vorbi peste câteva luni.

 

Interviu realizat de Roxana Ionici

 

Istoricul Leon Volovici este conferențiar-doctor, cercetător în cadrul Institutului de Iudaism Contemporan al Universității Ebraice din Ierusalim

Publicat în : Interviu  de la numărul 29

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: