Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Germania: de la fascism la post-naționalism

Simina RADU-BUCURENCI

Zidul Berlinului nu a căzut. El a fost dărâmat. Iar cei care l-au dărâmat ar vrea să creadă că el a căzut de la sine sub presiunile unei ipotetice națiuni germane care a așteptat, suferind în tăcere, momentul izbăvirii. Cercetătorii germani sunt însă de altă părere: în anii '80, RFG intrase de mult într-o eră post-națională, națiunea germană fiind o idee cu totul străină emoțional pentru generația postbelică. Zidul Berlinului a fost dărâmat, dar de o parte și de alta a lui nu se afla poporul german.



Cu toții ne amintim momentele de o încărcătură emoțională maximă asociate cu căderea Zidului Berlinului. Mass-media și clasa politică au știut să exploateze momentul, să-l învăluie în cuvinte și imagini antologice. Părea exact minunea pe care germanii, atât estici, cât și vestici, o așteptau cu sufletul la gură de aproape o jumătate de secol. Pentru un român trăind în atmosfera suprasaturată de naționalism a anilor '80, căderea Zidului, reunificarea Berlinului și, prin urmare, a Germaniei păreau a fi un moment de genul 1918 sau, și mai bine, 1859: momentul în care poporul își ia destinul în propriile mâini, seacă Milcovul dintr-o sorbire și modifică harta Europei prin forța voinței sale.

Toate aceste imagini romantice sunt, bineînțeles, foarte îndepărtate de realitate. Reunificarea Germaniei în 1990, ca și crearea României Mari la 1918 au fost acte mai degrabă politice decât rezultate ale ,,voinței populare". Ceea ce este specific în cazul Germaniei este că, pentru o bună parte a populației vest-germane, reunificarea a reprezentat un adevărat șoc, realizarea unei idei care le era total străină și pentru care nu simțeau nici un fel de afinitate. Este vorba mai ales de clasa de mijloc vest-germană, eventual și cu educație universitară, care, începând, din anii '50, intrase într-o ,,eră post-națională". Cercetătoarea germană Hanna Schissler a scris despre acest tip special de post-naționalism vest-german ,,care se exprima prin faptul că națiunea era în mod clar și persistent un non-topic pentru mulți din generația postbelică."

 

,,Diviziunea Germaniei este pedeapsa pentru Auschwitz"

 

Cu alte cuvinte, ideea de Germania nu mai însemna nimic pentru un vest-german de rând născut după al doilea război mondial. Cel mult, Germania reprezenta ideea criminală care născuse nazismul, războiul și Holocaustul - un trecut pentru care RFG încă făcea penitență în fața Europei. Celebra afirmație a lui Günter Grass - ,,Diviziunea Germaniei este pedeapsa pentru Auschwitz" - explică nașterea acestui tip de post-naționalism în Republica Federală Germană. Singurul mod de a putea trăi cu o astfel de ,,moștenire" este plasarea ei în contul unei entități ipotetice, Germania, care, de fapt, nu mai există. De cealaltă parte a Zidului Berlinului, explicațiile au fost ceva mai ușoare. Dacă Germania de Vest a acceptat partea de vină care-i revenea pentru cel de-al doilea război mondial și pentru Holocaust, Republica Democrată Germană a ales să se prezinte ca acea pare a Germaniei care a rezistat fascismului și să arunce pisica moartă în curtea RFG.

Astfel, pentru est-germani, vesticii erau foștii naziști, iar, pentru vest-germani, vecinii lor estici, erau, pur și simplu, o altă țară. Un sondaj efectuat în anii '80 în RFG arată că peste 50% din tinerii de atunci considerau RDG o țară străină, în timp ce, printre cei trecuți de 60 de ani, doar 15% aveau această părere.

 

Doi vest-germani luați prin surprindere

 

Hanna Schissler se afla la Washington D.C. în momentul ,,căderii Zidului". Iată cum descrie ea evenimentul și emoțiile aferente pe care le-a încercat: ,,Fiind un cetățean vest-german, eram des întrebată în acele zile dacă sunt emoționată în legătură cu căderea Zidului sau - și mai des - se presupunea că trebuie să fiu. Mă simțeam oarecum vinovată pentru că nu reușeam să le ofer emoțiile pe care ei le așteptau. [...] Am așteptat în van ca sentimentele de exuberanță să iasă la suprafață. În schimb, eram incredibil de confuză și, cu cât procesul de unificare a Germaniei avans,a cu atât deveneam mai confuză." Ceea ce Hanna Schissler demonstrează ulterior este că această reacție față de întregul proces de unificare nu a fost singulară. Dimpotrivă, este vorba de o reacție caracteristică generației născute după război, o generație pentru care problema națională a fost tabu.

Un membru celebru al acestei generații postbelice, scriitorul Patrick Süskind (autorul nu mai puțin celebrului roman "Parfumul"), a simțit și el nevoia să povestească seara zilei de 9 noiembrie 1989. Aflat la Paris și auzind că guvernul est-german a decis să deschidă granițele la miezul nopții, a considerat-o o veste bună (,,În sfârșit, oamenii ăștia vor obține dreptul fundamental la libertate de mișcare") și a ieșit în oraș să mănânce. ,,În acel moment încă era ordine în lume. Încă înțelegeam evenimentele politice care păreau cu totul raționale și calculabile. Mă simțeam încă stăpân pe soarta mea." Întors acasă pe la miezul nopții, deschide radioul să-l audă pe primarul Berlinului, Walter Momper, spunând: ,,În noaptea aceasta poporul german este cel mai fericit popor din lume!" Iar reacția lui Süskind este pe măsură: ,,Eram ca lovit de trăsnet. Am crezut că nu aud bine... Era omul ăsta în toate mințile? Poate era beat? Poate eu eram beat? Ce voia să spună prin poporul german? Cetățenii RFG sau RDG? Cei din Berlinul de Vest sau de Est? Toți? Împreună? Chiar și noi, bavarezii? La urma-urmei, poate chiar și eu?" Fraza primarului Berlinului a devenit una din acele fraze simbolice care rămân pe veci atașate de un eveniment, cu toate că Süskind credea că, a doua zi, Walter Momper va fi bătaia de joc a tuturor pentru această frază.

O altă imagine pe care scriitorul o descrie savuros este reîntoarcerea cancelarului Kohl din vizita la Moscova din februarie 1990, unde a negociat cu sovieticii reunificarea Germaniei. Süskind se uită la televizor și-l vede pe cancelar la coborârea din avion, cu o cupă de șampanie în mână și, după ce se asigură că toți ceilalți, inclusiv ziariștii, au câte o cupă similară, toastează: "Așadar... pentru Germania!" Scriitorul nostru este profund șocat: ,,Până în acel moment nu văzusem pe absolut nimeni care să toasteze pentru Germania!" Sentimentul pe care el și generația sa l-au încercat în acele momente este de ,,cădere în afara timpului".

 

"Suntem un singur popor!"

 

Manifestanții din Leipzig care și-au schimbat sloganul din ,,Suntem poporul!" în ,,Suntem un singur popor!" au redeschis practic o cutie a Pandorei conținând toate întrebările referitoare la națiunea și naționalismul german. În ziarele și revistele vest-germane de la începutul anilor '90 se vedeau titluri precum "Avem nevoie de naționalism?" sau "Boala naționalistă" cărora li se răspundea cu "Nu vom reuși fără patriotism" sau "Națiunea nu aparține numai dreptei". Concluziile pe care Hanna Schissler le trage, într-un articol din 1997, din toate aceste frământări sunt: 1) Germania unită nu a devenit un stat neo-naționalist așa cum mulți se temeau; 2) o formă specifică de naționalism a apărut în fosta RDG - "ostalgie" (de la Ost - Est și nostalgie); 3) post-naționalitatea vest-germană continuă să fie un mod de viață.

Eu aș adăuga o concluzie. Exemplul vest-german nu face decât să demonstreze incredibila manipulare la care poate fi supus sentimentul național, paradoxala sa combinație de fragilitate și forță. Cum putem oare explica faptul că un popor, care a fost convins că este o rasă superioară și care a crezut îndeajuns în această idee pentru a face posibile camerele de gazare, să poată uita absolut, în decursul unei singure generații, adică nu mai mult de 30 de ani, orice referire la națiunea germană? Manipulat și mutilat de atâtea ori, sentimentul național rămâne o enigmă a cărei forță nu trebuie ignorată, în ciuda aparentei sale fragilități.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 26

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: