Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Prezența trupelor românești în Irak

George ANGLIȚOIU

PSD ar trebui să semnifice Partidul Social-Democrat, adică principala forță politică din România post-revoluționară, dacă luăm în calcul suma anilor de guvernare și numărul actual de parlamentari. Din păcate, acest acronim înseamnă mai degrabă prostia social-democrată, cu un impact negativ major pe plan extern asupra țării noastre. Și iată de ce...

 



Recenta criză a ostaticilor români din Irak a adus în prim-planul disputelor politice chestiunea retragerii contingentului militar românesc din Irak, atât actualul președinte PSD, Mircea Geoană, cât și unul din liderii noului val roșu, Victor Ponta, pronunțându-se explicit și imperios pentru.

Desigur că răpirea celor trei jurnaliști români în Irak și condiționarea eliberării lor de retragerea României din teatrul irakian de operațiuni a reprezentat o oportunitate politică și mediatică rară nu doar pentru opoziția social-democrată "roasă de adânci contradicții interne" (ca să parafrazăm explicația standard a unui tratat de drept comunist), cât și pentru o pletoră de specialiști români în negocieri și situații de criză. Dar, dacă aventuroșilor jurnaliști în căutare de senzațional prostia de a fi pus pe jar politic o țară întreagă le va fi fost iertată prin valul popular de solidaritate, în schimb unui fost ministru de Externe (care, de altfel, a și contribuit decisiv la angajarea României în această misiune) o astfel de stupizenie, soră cu prostituția politică internațională, nu.

 

Chestiunea credibilității externe a României

 

Respectabilitatea politică presupune nu doar inteligență și flexibilitate în constituirea alianțelor, ci și consecvență. Altfel, credibilitatea în relația cu partenerii rămâne doar acea vorbă în vânt, mai ales în domeniul politicii internaționale, întrucât chestiunea dacă pe meleaguri dâmbovițene a fi alaltăieri comunist, ieri social-democrat, azi social-liberal, iar mâine conservator de circumstanță poate fi vândută plebei neștiutoare și apatice ca o mare stratagemă șmecher-modernistă, inconsecvența în relațiile externe și de securitate te autoexclude din acel club select din care ai dorit atât de mult să faci parte. Fiindcă, dragi cititori, România a vrut să intre, de exemplu, în NATO; nu a constrâns nimeni elita noastră politică să formuleze acest obiectiv ambițios de politică externă. Or, pentru a fi parte a unei astfel de organizații de apărare colectivă trebuie să fii like-minded, adică să gândești la fel cu aliații tăi și să conformezi semnătura cu practica politică, mai ales dacă ești un actor minor în ecuația strategică euro-atlantică.

Un contraargument la cele expuse mai sus ar putea fi ideea că Franța, bunăoară, nu a considerat de cuviință să gândească la fel cu aliatul SUA în timpul crizei irakiene și nu numai, din anul 1966, Parisul înscriindu-se, de altfel, pe o traiectorie de opoziție și concurență cu Washingtonul în multe dosare importante de securitate internațională. Iar Berlinul a început din nou să-și caute o voce distinctă și autonomă față de statul care a administrat ultima mare înfrângere politică și militară din istoria milenară a Germaniei, ștearsă efectiv de pe harta Europei (în perioada 1945-1949), dar refăcută economic și reunificată politic grație Planului Marshall și victoriei Statelor Unite în Războiul Rece. Are România însă forța militară și nucleară a Franței? Reprezintă Bucureștiul piatra de temelie a integrării europene? Este această țară un model de redresare economică postbelică și post-comunistă precum Germania? Sunt micii titulești dâmbovițeni vectori diplomatici respectați de comunitatea internațională, precum odinioară, în perioada interbelică? NU. Are această țară "central-europeană" lobby-ul convergent al țărilor grupului de la Vișegrad sau măcar al statelor baltice? Încă o dată, NU. Se prezintă România în ochii occidentalilor cu o imagine de furtișag politic ieftin (originat în așa-zisa revoluție spontană și populară de înlăturare a dictaturii ceaușiste, dar cu o nouă schemă de guvernare, neocomunistă) și cu o structurare socio-economică tipică luxului și favelelor latino-americane? Mă tem că da.

 

Prieten prietenilor și dușman dușmanilor

 

Strategia social-democrată de integrare a României în NATO a diferit de cea anterioară, cederistă, prin faptul că a căutat să intre în grațiile principalului actor din Alianța Nord-Atlantică, SUA evident. Dacă președintele Emil Constantinescu și guvernarea CDR-PD-UDMR a anului 1997 au mizat pe cartea perdantă numită Franța în perspectiva summitului de la Madrid (Parisul nefiind la fel de dornic să ne susțină în același an într-o altă organizație, anume Uniunea Europeană, unde cu adevărat avea un cuvânt greu de spus), premierul Adrian Năstase, ministrul de Externe Mircea Geoană și ministrul Apărării, Ioan Mircea Pașcu, au orientat corect candidatura României după fusul Washingtonului, în perioada 2001-2002. Iar aceste merite trebuie recunoscute...

Dar cum rămâne cu constanța politică? Să nu ne facem iluzii... Mai puțin poziția geostrategică a statului român (doi aliați în zonă, anume Turcia și Grecia, sunt de ajuns pentru a asigura dimensiunea geopolitică și operațională), mai puțin reformele politice, economice, administrative și militare asumate și trâmbițate de București (dar contestate în mare măsură în cancelariile occidentale), cât producerea atacului terorist de la 11 septembrie 2001 a determinat soluționarea favorabilă a dosarului românesc.

Explicația? Experții care contează (categoria Henry Kissinger ori Zbigniew Brzezinski) sunt de acord în a afirma că o mare putere, dar mai ales una cvasihegemonică - cum este cazul contemporan al Statelor Unite - arareori au nevoie de aliați, și cu atât mai mult de rang inferior. SUA a avut și încă are nevoie de aliați credincioși întrucât credibilitatea modelului american exportat prin procesul de globalizare este supusă la grea încercare, în primul rând de lumea islamistă a Orientului Mijlociu. Washingtonul nu are neapărată nevoie militară de cei 800 de soldați trimiși de România în Irak sau de cei trimiși în Afganistan în aceste operațiuni preemptive orchestrate de americani grație coalițiilor de voință. A nu se înțelege că pun sub semnul întrebării valoarea trupelor noastre de acolo ori din fosta Iugoslavie, România câștigând enorm în vizibilitate și respectabilitate datorită prestației remarcabile a unităților noastre. Hegemonul american a decis să joace în afara sistemului Națiunilor Unite și în absența unei autorizări explicite din partea Consiliului de Securitate fiindcă așa i-a dictat interesul național de rezolvare rapidă și eficientă a amenințării teroriste islamiste. Chestiunile subsecvente legate de invocarea fantomaticelor arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein (care, chiar dacă nu au fost găsite, nu înseamnă că dictatorul irakian nu le-ar fi avut în trecut și că nu ar fi dorit să le posede și să le folosească și în prezent mai ales la adresa propriilor cetățeni, kurzi și șiiți), echitatea sistemului democratic american, de interesele externe ofensiv-hegemonice (adică înrobitoare), de americanizarea deznaționalizantă și deculturalizantă poate că ar trebui adresate mulțimii de români care emigrează an de an în Statele Unite. Mai mult, conform principiilor democrației, realegerea (președintelui George W. Bush) semnifică aprobarea politică internă a opțiunilor politice fundamentale.

România nu avea altceva de oferit SUA decât sprijin diplomatic la ONU și în alte cercuri oficiale, trupe expediționare, drept de tranzitare și baze militare mai mult sau mai puțin temporare, primind în schimb enorm, adică articolul V al Tratatului de Washington, în pofida corupției și a conexiunilor financiare ale oligarhiei pesediste cu rețelele islamiste din Orient.

 

Prostie sau rea-intenție?

 

Și atunci, dacă foștii guvernanți pesediști au avut abilitatea să se îmbarce în corabia unilaterală americană, de ce vând acum atât de ieftin România formulând la cel mai înalt nivel al PSD imperativul retragerii din Irak?

Oare fiindcă este vorba de același politician care, în calitate de ministru de Externe, afirma în urmă cu un an și-și făcea un titlu de glorie din faptul că România, nefiind un stat mic precum Bulgaria, nu va accepta nicicând clauza de salvgardare în privința aderării sale la UE, pentru ca șase luni mai târziu, la momentul încheierii negocierilor, să o facă, târâș și înnegrind din nou credibilitatea acestei țări.

Explicațiile domnului Ponta, de genul Polonia, Ungaria, chiar și Bulgaria sunt în curs de retragere a contingentelor lor din Irak sau că misiunea a luat sfârșit o dată cu alegerile din luna ianuarie, nu rezistă de asemenea. Este problema Poloniei și Ungariei dacă se retrag sau nu; oricum România nu are nici vizibilitatea și nici cuantumul lor ridicat de investiții directe americane. Cât privește Bulgaria, această țară a oscilat constant din oportunism între poziția americană și cea franceză. Nu ne-a fost oare de ajuns stigmatul lui 23 august 1944 în relația cu Germania? Sunt la curent liderii opoziției cu valurile constante de violențe din Irakul post-alegeri (boicotate de atât de importanta minoritate sunnită) și de fragilitatea coaliției guvernamentale?

Din păcate nici coaliția guvernamentală de la București nu dă semne de coeziune și viziune strategică, câtă vreme Partidul Conservator (ex umanist) prin vocea președintelui său este în topul elucubrațiilor politice, cu contribuții hilare de genul mă ofer pe mine în schimbul ostaticilor sau crearea unei Legiuni străine în România și folosirea de trupe de mercenari în Irak. Dar despre toate acestea, într-un număr viitor...

Publicat în : Politica interna  de la numărul 26

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: