Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Supraveghere și disciplină în statul modern

Simina RADU-BUCURENCI

Secolul Luminilor nu ne-a lăsat moștenire numai libertățile și drepturile cetățeanului, ci și închisorile, azilele de nebuni, școlile și spitalele. Toate acestea împreună cu o relație specială între stat și cetățenii săi: disciplina și supravegherea. Michel Foucault explică magistral cum statul modern a inventat și a folosit delincvența, nebunia, pericolul social pentru   a-și putea controla cetățenii.



Statul modern este doar una din formele de organizare pe care societatea umană le-a imaginat de-a lungul istoriei sale. Felul în care acest stat funcționează a dat naștere unor numeroase analize și critici vizând relația dintre stat și cetățeni și încercând să determine momentele de transformare, elementele de continuitate și discontinuitate. Pe scurt, de când, cum și de ce statul modern este așa cum îl resimțim astăzi (căci privirea din interior pe care o exercităm cu toții e mai aproape de simțire decât de o privire obiectivă).

Faptul că originile organizării moderne a statului sunt de găsit în secolul al XVIII-lea este o idee, în general, unanim acceptată. Atunci s-au născut libertățile și drepturile omului și cetățeanului, drepturi și libertăți care stau la baza statului actual. Dar tot din secolul al XVIII-lea, susține Michel Foucault în celebrul său studiu "A supraveghea și a pedepsi", datează și ideile de disciplină și supraveghere, idei care s-au instituționalizat tot atunci, ajungând să medieze relația dintre stat și cetățeni. Pentru Foucault, închisoarea și azilul nu sunt numai instituții marginale ale societății, locul unde inadaptații sunt separați de restul populației, ci modele de organizare care au devenit o matrice a întregului sistem. Similitudinea merge atât de departe încât filosoful francez conchide: "Ce poate fi de mirare în faptul că închisoarea seamănă cu uzinele, cu școlile, cu cazărmile, cu spitalele, care, toate, seamănă cu niște închisori?"

 

De la pedeapsa medievală la supravegherea modernă

 

Această interogație retorică este justificată printr-o foarte serioasă anchetă și genealogie pe care Foucault o face ideii de supraveghere. El pornește de la constatarea că ideea de a pedepsi există dintotdeauna, dinainte de epoca modernă în orice caz, dar supravegherea este sinonimă cu începutul modernității. Pentru statul modern, "este mai eficace și mai rentabil să supraveghezi decât să pedepsești". Cetățenii statului modern trebuie să fie previzibili în acțiunile și raționamentele lor, statul trebuie să știe că ei răspund corespunzător la anumiți stimuli, că sunt, pe scurt, disciplinați. Pentru a obține acest efect care asigură stabilitatea sistemului, statul modern a renunțat, deși nu total, la ideea de pedeapsă și a imaginat un joc mult mai subtil și mai eficient: jocul privirii. Cel care se simte privit în permanență va acționa conform regulilor existente, chiar dacă nu este, în mod real, supravegheat încontinuu. Este vorba, așadar, de a induce un sentiment al supravegherii, nu de a supraveghea, în mod continuu și permanent, întreaga populație.

Demonstrația lui Foucault cuprinde multe domenii ale cunoașterii, dar unul din cele mai interesante argumente ale sale este cel arhitectonic. Pornind de la un model ideal de închisoare, Panopticonul, conceput în 1787 de Jeremy Bentham, el explică cum supravegherea se realizează și prin modelarea spațiului, și cum spațiul imaginat de Bentham a devenit model și pentru alte construcții, de felul școlilor, spitalelor, cazărmilor: un spațiu al permanentei vizibilități.

 

Panopticonul: supravegherea permanentă

 

Dar iată cum arată acest Panopticon: "La periferie, o construcție inelară; în centru, un turn prevăzut cu ferestre largi ce dau spre fața interioară a inelului; clădirea periferică este împărțită în celule ce ocupă întreaga grosime a construcției; acestea au, fiecare, câte două ferestre, una spre interior, către ferestrele turnului, cealaltă spre exterior, permițând astfel luminii să străbată celula dintr-o parte în alta. E suficientă în aceste condiții plasarea unui supraveghetor în turnul central, iar în fiecare celulă închiderea unui nebun, a unui bolnav, a unui condamnat, a unui muncitor ori a unui școlar. Datorită efectului de contre-jour din turn, pot fi observate, decupându-se cu precizie în lumină, micile siluete captive aflate în celulele de pe circumferință."

Inovația acestui tip de construcție este că induce o stare permanentă de vizibilitate în cei ce se află în încăperile de pe circumferința clădirii și stabilește un principiu pe care Foucault îl consideră definitoriu pentru puterea modernă: să fie vizibilă, dar imposibil de verificat. Vizibilă pentru că turnul din mijloc se află în permanență înaintea ochilor celor din încăperile periferice și imposibil de verificat pentru că nu poți știi niciodată dacă în turn se află într-adevăr cineva care privește. Importantă este certitudinea că oricând acel cineva poate fi acolo. Astfel, dezideratul supravegherii permanente devine realitate, "permanentă în efectele sale chiar dacă discontinuă ca acțiune."

 

Panopticonul românesc

 

Pentru cei care au trăit în România socialismului real aceste considerații pe marginea funcționării statului trebuie să sune foarte cunoscut. Chiar și trecerea de la a pedepsi la a supraveghea poate fi urmărită în evoluția statului român de după 1945. Dacă în perioada Dej, disciplinarea și reeducarea societății românești se realiza în principal prin metode punitive, în ultimii ani ai regimului supravegherea ajunsese la un grad atât de înalt de interiorizare încât pedeapsa survenea mult mai rar. Nu pentru că regimul ar fi devenit mai blând, ci pentru că populația devenise mai docilă, mai disciplinată. Supravegherea funcționa deja ca o autosupraveghere. Este concluzia la care a ajuns și Alina Mungiu-Pippidi în analiza sa antropologică a două sate, Scornicești și Nucșoara. "Securitatea lui Ceaușescu, față de cea din anii staliniști, supraveghea și amenința mai mult, dar pedepsea infinit mai puțin. Nu mai era nevoie. Raportul celor închiși politic în perioada Ceaușescu față de perioada Dej era de circa 1.500 la 300.000, deci de 1 la 200."

Faptul că un astfel de sistem disciplinar s-a născut în vestul și nu în estul Europei nu trebuie să ne mire. După cum am mai încercat să argumentez, în cadrul unui articol anterior, socialismul real poate fi analizat și ca o mostră de capitalism exacerbat. De altfel, și Foucault remarca acest lucru, încă din 1976: "Tipurile de moralitate, formele de estetică, metodele disciplinare, tot ceea ce funcționa efectiv în societatea burgheză deja spre 1850 a trecut în bloc în regimul sovietic." Dar ceea ce diferențiază sistemele de tip sovietic de statul modern occidental este o formă extremă de disciplinare, a cărei existență a devenit astăzi de necontestat, și anume teroarea. Nimeni, sau aproape nimeni, nu mai are astăzi argumente pentru a contesta existența terorii ca formă instituționalizată de disciplinare a cetățenilor, în cadrul sistemelor socialismului real. Numai că teroarea, spune Foucault, "nu este culmea disciplinei, e eșecul său." Sistemele socialiste au eșuat, așadar, în încercarea lor de a supune populația - teroarea instaurată în aceste țări nefiind altceva decât o încercare eșuată, dar dureros resimțită, de impunere a unui anumit tip de disciplină.

 

De ce mai avem închisori?

 

Supravegherea și disciplinarea trebuie să fie, așadar, subtile pentru a fi eficiente. Și dacă Panopticonul lui Bentham ne pare azi o jucărie este doar pentru că trăim într-o lume în care camerele de luat vederi au început să ne privească discret de la tot mai multe colțuri de stradă. Iar faptul că sistemul penitenciar există în continuare fără a-și fi dovedit vreodată, de două sute de ani încoace, eficiența nu mai miră pe nimeni. Dacă scopul sistemului penitenciar este prevenirea și reeducarea, și nu pedeapsa așa cum se întâmpla în Evul Mediu, atunci de ce nu asistăm la o descreștere a criminalității? De ce delincvența, sub toate formele ei, continuă să planeze amenințător asupra noastră, astăzi ca și acum două sute de ani? Faptul că aceste întrebări au devenit aproape retorice în lumea contemporană face ca teoriile lui Foucault să fie, măcar, demne de luat în considerare. El susține că "permanența criminalității nu e nicidecum un eșec al sistemului carceral, e dimpotrivă justificarea obiectivă a existenței sale." Teama de delincvență, susținută în permanență de mass-media, este condiția necesară "pentru ca sistemul de supraveghere polițienesc să fie acceptat."

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 25

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: