Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Subsidiaritatea - actualitatea unui concept

Roxana MAZILU

Ideile politice și sociale au destine diferite. În timp ce unele cad în uitare și desuetudine, altele supraviețuiesc și, dovedindu-și perenitatea, ajung să fie ghidul unor construcții politice noi și îndrăznețe. Subsidiaritatea este unul dintre aceste concepte durabile, iar construcția politică căreia i se asociază astăzi cel mai frecvent - pe lângă statele federale - este Uniunea Europeană.



Originile

 

Înainte de a fi adoptată și inclusă în rândul principiilor-far ale Uniunii Europene, subsidiaritatea a avut o istorie proprie care începe în doctrina socială catolică, deși trimiteri implicite au existat și în calvinism și chiar cu sute de ani înainte, în scrierile filosofului grec Aristotel. Primul înțeles apărut în cadrul Bisericii Romano-Catolice a fost unul social și caritabil, conform căruia societatea trebuie să acorde ajutor (subsidium) membrilor săi mai slabi, dar să aibă grijă ca aceștia să-și păstreze autonomia și respectul de sine. Pe lângă acesta, s-a dezvoltat și un al doilea înțeles, mai apropiat de politică și de administrație, care sugerează limitarea rolului guvernului spre a justifica și apăra locul celorlalte instituții, inclusiv al Bisericii.     

În sfera filosofiei politice, scrierile gânditorilor federaliști ai secolului al XIX-lea, cum ar fi J.S. Mill sau Proudhon, asupra felului în care statul ar trebui să-și exercite autoritatea la nivelul de jos a fost asociate cu subsidiaritatea, ajungându-se la concluzia că, oriunde este posibil, puterile să fie transferate către nivelul cel mai de jos al guvernării și, numai când o anumită sarcină nu poate fi asumată la nivel inferior, ea să fie rezolvată la nivel superior.

În Germania modernă, neoliberalismul, doctrina socială catolică și etica socială protestantă au elaborat fiecare conceptul de subsidiaritate. Deși acesta nu este utilizat explicit în legea fundamentală, relațiile dintre landuri și guvernul federal nu pot fi înțelese fără el cu atât mai mult cu cât Constituția germană precizează delimitarea a trei tipuri de competențe între landuri și nivelul federal: exclusive, partajate și potențiale, clasificare ce va fi preluată și de tratatele comunitare.  

Există, așadar, o legătură între federalism și subsidiaritate și este cu atât mai clară cu cât cele mai fervente susținătoare ale recunoașterii și aplicării subsidiarității au fost guvernele Germaniei, Austriei și Belgiei. Nu este, așadar, întâmplător că aceste două noțiuni sunt cele mai dezbătute în studiile asupra integrării europene.

 

Subsidiaritatea în Uniunea Europeană

 

Construcție complexă, Uniunea Europeană a fost imprimată de ideile politice lansate de marile state membre. În Europa, Franța este statul care a contribuit în principal la ideea de națiune, Marea Britanie a consacrat democrația liberală, dar germanii sunt cei care au accentuat rolul cetățeanului la construcția statului și importanța respectării nivelului de bază al guvernării. Sub influență germană, dar și belgiană, o dată cu transformarea edificiului european dintr-o simplă uniune vamală într-o comunitate de state cu politici comune, caracterul federal a devenit din ce în ce mai evident, iar aplicarea mecanismului subsidiarității a fost un pas firesc și chiar necesar pentru a asigura funcționalitatea nivelurilor implicate - supranațional și național în principal, dar indirect și subnațional - și a le respecta autonomia.

În anii '70, o dată cu creșterea complexității, a numărului membrilor Comunității Europene, dar și a deficitului democratic, Comisia Europeană a lansat un sondaj cu privire la reforma instituțională. Rezultatele acestuia, cuprinse într-un raport din 1975 - Raportul Spinelli - au exprimat opiniile conform cărora construcția europeană nu trebuie să ia forma unui superstat centralizat și în consecință nivelul comunitar, conform cu principiul subsidiarității, trebuie să aibă puteri doar asupra acelor chestiuni pe care statele membre nu sunt în stare să le rezolve eficient. Dezbaterea a stimulat mai multe opinii care s-au concretizat în numeroase rapoarte cum ar fi Raportul Tidemans sau Raportul MacDougall, acesta din urmă susținând transferul de resurse între state și regiuni ca o componentă a federalismului fiscal. Subsidiaritatea își recapătă astfel o parte din conotația sa de solidaritate, acest sens fiind acceptat, printre alții, și de Jacques Delors - catolic de stânga -care va deveni președinte al Comisiei Europene în 1985.

În 1984 Parlamentul European schițează un Tratat asupra Uniunii Europene al cărui inspirator este tot italianul Spinelli. Aici se afirmă clar că puterile acesteia sunt subsidiare puterilor statelor membre, arătând o dată în plus că subsidiaritatea este calea prin care poate fi controlată puterea autorității centrale. Deși Actul Unic European din 1985 a fost mai puțin decât și-ar fi dorit Parlamentul European, iar termenul de subsidiaritate nici nu a fost folosit, creșterea sa în importanță era vizibilă mai ales în articolul asupra politicii de mediu. Mai fusese făcut un pas.

Președintele Comisiei, Jacques Delors, fiind preocupat de efectele pieței unice și de amploarea și diversitatea pe care o luase construcția europeană la începutul anilor '90, a lansat o anchetă care a dus la un Raport al Comisiei ce arăta clar: prin aplicarea principiului subsidiarității poate fi administrată complexitatea Comunității Europene și sunt recomandate reforme în direcția descentralizării a politicilor comunitare așa încât acțiunile supranaționale să coordoneze acțiunile statelor, nu să le înlocuiască.  

Astfel principiul a avut de parcurs un drum lung de la Tratatul de la Paris din 1951 și până când, tot la insistențele lui Jacques Delors, a fost înscris explicit și consacrat într-un un act european de primă importanță, așa cum s-a întâmplat în 1992 prin Articolul 5 al Tratatului de la Maastricht. Devenea clar că subsidiaritatea definește granițele între responsabilitățile Uniunii și ale statelor membre așa încât în domeniile de competență partajată principiul stabilește o intervenție care să fie în principal favorabilă descentralizării. Doar dacă obiectivele unei acțiuni nu pot fi atinse satisfăcător la nivelul statelor membre și pot fi mai bine realizate la nivelul comunitar, Uniunea este îndreptățită să acționeze fără a depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor. Mai concret, UE se implică în domeniile care au aspecte transnaționale (transporturile și rețelele transeuropene sau protecția mediului) în situații în care lipsa intervenției comunitare sau acțiunea singulară a statelor vin în conflict cu tratatele sau afectează interesele naționale (agricultură și politici sociale) și atunci când este clar că o acțiune comunitară aduce beneficii evidente comparativ cu una națională.

În ceea ce privește clasificarea competențelor exclusive și concurente în 1991 Valéry Giscard d'Estaing a încercat să facă o primă delimitare, dar a reușit mai mult să demonstreze complexitatea procesului de integrare și ambiguitatea esențială a subsidiarității. Dacă în ceea ce privește competențele exclusive - uniunea vamală, regulile concurenței, politică comercială și monetară - se pune mai puțin problema unei confuzii, competențele partajate au fost clarificate tematic în Tratatul Constituțional prezentat de Convenția Europeană în 2003, dar procedural lucrurile rămân tot complicate. Printre aceste domenii partajate se află piața internă, politicile sociale și regionale, agricultura și pescuitul, protecția consumatorului, transporturile, energia etc.

Dar conceptul subsidiarității este unul dinamic deoarece capacitatea autorităților naționale de a controla aspectele transnaționale variază și a scăzut în ultimii ani după cum unele aspecte, cum ar fi de exemplu cele care țin de politica regională, au cunoscut în anii '90 o renaționalizare parțială care ține de implementarea și monitorizarea Fondurilor Structurale. Trebuie însă menționat că, deși situația pare să fie mai simplă în cazul competențelor exclusiv comunitare, în practică astfel de arii rezervate exclusiv unui nivel sau altul nu există și în fazele de adoptare, implementare și monitorizare participă mai mult sau mai puțin toate cele trei niveluri, inclusiv cel regional.Astfel, acest concept poate duce într-un domeniu la "mai multă Europă", iar în altul la "mai puțină Europă", alegerea nivelului de guvernare cel mai bine echipat să-și asume anumite sarcini trebuind să fie dictat de interesul general, de necesitățile cetățenilor și să nu afecteze negativ coeziunea economică și socială.

Continuare în numărul viitor

Publicat în : Politica externa  de la numărul 25

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: