Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Noul pact de stabilitate: parodie sau miracol?

Anton COMĂNESCU

După întâlnirea istorică a miniștrilor de Finanțe din zona euro, reuniți pe 20 martie pentru a pune la cale reformarea Pactului de Stabilitate și Creștere Economică, șefii de stat și de guvern europeni s-au întâlnit la Bruxelles să parafeze decizia miniștrilor și astfel să consfințească intrarea uniunii monetare într-o nouă eră.



Pactul de Stabilitate și Creștere a fost și rămâne una dintre problemele cele mai controversate ale Uniunii Europene în perioada actuală. Conceput în 1997 în urma unui acord istoric între François Mitterand și Helmut Kohl, Pactul avea să fie o foarte eficientă invenție pentru instaurarea disciplinei fiscale atât de necesară în vederea lansării monedei unice. Actualul prim-ministru luxemburghez și președinte al Consiliului European, Jean-Claude Juncker, a fost la vremea respectivă mediatorul-cheie între Mitterand și Kohl. Prieten apropiat al amândurora, Juncker a reușit să aplaneze animozitățile și contradicțiile care existau pe marginea creării uniunii monetare, propunând Franței preluarea conducerii Băncii Centrale Europene de îndată ce moneda euro avea să se rodeze, iar Germaniei îi oferea perspectiva Pactului de Stabilitate ca o garanție că dezechilibrele din celelalte țări membre nu se vor repercuta asupra economiei germane.

3% din PIB - limita maximă pentru deficitul bugetar al țărilor zonei euro

Pactul stipula în principal limita maximă de 3% din PIB pentru deficitul bugetar al țărilor zonei euro, precum și modalitățile de asigurare a respectării acestei limite, inclusiv penalitatea de până la 0,4% din PIB în cazul în care vreun stat se dovedea în mod repetat incapabil să mențină deficitul bugetar sub limita prevăzută. Cu toate că mulți analiști avertizaseră încă de la vremea respectivă că penalitatea era o absurditate din punct de vedere economic - impunând o povară financiară suplimentară unui stat aflat deja în jenă fiscală -, politicienii au decis să mențină clauza ca pe o armă de ultimă instanță, ca pe o bombă atomică al cărei scop nu era atât folosirea cât mai ales intimidarea. Toate acestea se întâmplau însă în a doua jumătate a anilor '90, când puțini se așteptau la stagnarea cu care se confruntă astăzi marile puteri europene, și care face din ce în ce mai dificil controlul deficitului bugetar. Efectul astăzi este că 10 state au depășit sau sunt pe cale să depășească limita de 3%. Între ele, cei trei mari: Franța, Germania și Italia.

În aceste condiții, încă de acum doi ani, tot mai multe critici la adresa Pactului au început să se facă auzite, acestea culminând cu declarația șocantă a fostului președinte al Comisiei Europene care califică Pactul nici mai mult nici mai puțin decât "stupid". De la critici, pasul următor a fost format din propunerile de reformă, practic de schimbare a condițiilor de aplicare a disciplinei bugetare. S-au propus pe rând extinderea termenului de toleranță pentru abaterea de la limita de 3%, excluderea penalității, deducerea anumitor tipuri de cheltuieli bugetare din calculul deficitului etc.

Franța și Germania au decis, în 2003, să ignore regulile jocului

 

Însă, în timp ce Comisia Europeană lucra la diverse propuneri de reformă, iar Banca Centrală Europeană susținea cu tărie menținerea Pactului în forma sa inițială, guvernele francez și german au decis în noiembrie 2003 pur și simplu să ignore regulile jocului. Având amândouă deficite care depășiseră de mult limita impusă, singura cale de ieșire din impas era suspendarea Pactului. Și, cu toate reacțiile violente ale celorlalte state membre care se plângeau că au fost defavorizate în eforturile lor de a fi "elevii silitori", Pactul a fost trecut în conservare. Până anul acesta, când, cu o detașare cel puțin temporală, s-au reluat discuțiile asupra reformei.

De data aceasta însă cu mai multe argumente - între timp numărul țărilor aflate în "off-side" a crescut - și cu mai multe idei. Germania a invocat costurile unificării, care au însumat până acum nu mai puțin de 1,25 trilioane de euro și care continuă să dreneze 4% din PIB-ul total către zonele fostei Germanii de Est. În aceste condiții, a susținut cancelarul Gerhard Schröeder, țara sa este nedreptățită în condițiile în care i se aplică aceleași restricții ca și celorlalte state care nu s-au confruntat cu aceeași situație istorică. Președintele Chirac nu s-a lăsat mai prejos și a invocat la rândul lui cheltuielile guvernului său cu securitatea în diverse zone ale lumii, susținând că asemenea contribuții la "securitatea internațională" nu ar trebui adăugate la deficitul bugetar. Au fost apoi invocate cheltuielile de cercetare și dezvoltare, educația, investițiile publice ș.a. care, s-a pretins, nu trebuie tratate ca simple cheltuieli, ci trebuie privite ca eforturi pe termen lung pentru dezvoltarea economică la nivel european.

Pactul de Stabilitate are acum o altă filosofie

Mai mult decât atât, miniștrii de Finanțe au susținut că este oportună extinderea perioadei de grație în care statele membre sunt obligate să-și readucă deficitele sub limita prevăzută, precum și analizarea condițiilor specifice ale fiecărei țări înainte de a se aplica măsurile de constrângere. Toate aceste propuneri au fost acceptate, iar Pactul are deci acum o cu totul altă filosofie. Mai degrabă creșterea economică decât stabilitatea este considerată ca prioritară. De stabilitate trebuie să se ocupe Banca Centrală, după cum spunea premierul Junker.

Chirac, Schroeder și Berlusconi și-au strâns mulțumiți mâinile, mai ales că acest acord le va permite să tolereze deficite semnificative într-o perioadă în care toți, mai mult sau mai puțin, privesc cu îngrijorare către viitoarele campanii electorale. Eliminarea cămășii de forță pe care o reprezenta Pactul le va oferi un mai amplu spațiu de manevră și deci posibilitatea de a cheltui mai mult pentru a-și asigura susținerea unui electorat din ce în ce mai apatic și chiar ostil. Dacă ne gândim și la iminenta supunere a noii constituții europene sufragiului popular în Franța și ulterior în alte state membre, ne dăm seama că miza politică a reformării Pactului a fost capitală.

 

Continuare în numărul următor.

Publicat în : Cover story  de la numărul 24

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: