Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

În SUA, sindicatele sunt "asasinate"

Cătălin BARBU

Organizațiile sindicale sunt în declin constant din punctul de vedere al numărului de membri și al influenței. Pentru a supraviețui, este nevoie de o schimbare radicală.



Veștile sunt din ce în ce mai proaste pentru sindicate. Potrivit datelor remise de guvernul federal, organizațiile sindicale au scăzut la 12,5% din totalul forței de muncă în 2004, de la 12,9%în 2003. Procentajul angajaților din sectorul privat afiliați la organizații sindicale a scăzut de la 8,2% la 7,9%. Este cel mai redus nivel de la începutul anilor 1900.

Un exemplu dramatic, și relevant în același timp, al declinului sindicatelor a fost înregistrat acum o lună. Fără ca presa națională să facă mare caz, 50.000 de angajați și-au pierdut contractele și dreptul la negociere atunci când proaspăt aleșii guvernatori republicani ai statelor Indiana și Missouri și-au preluat posturile și au anulat imediat actele emise de precedenții guvernatori, care asigurau angajaților din aceste state dreptul la negocierea contractelor colective de muncă.

Există indicii că acest tip de atacuri va continua. După 2 noiembrie 2004, Grover Norquist, strateg republican cu mare influență, a lansat o campanie pe scară largă în care reducerea puterii organizațiilor sindicale este una dintre principalele priorități.

Declinul dramatic al forței de muncă și eșecul acesteia în a asigura victoria lui John Kerry au sporit discuțiile în confederația sindicală "House of Labor" și în consiliul de conducere al acesteia, AFL-CIO. Pe 10 ianuarie, comitetul executiv al AFL-CIO s-a întrunit într-o ședință extraordinară, în care se pare că au căzut de acord asupra unei serii de măsuri de restructurare a organizației pe liniile propuse de Andy Stern, președinte al sindicatului Service Employees International Union (SEIU). Aprobarea oficială a modificărilor va fi formulată probabil în ședința consiliului executiv al AFL-CIO din 1 martie și, dacă va fi cazul, în convenția AFL-CIO din această vară.

Stern este unul din militanții din ce în ce mai deschiși ai nevoii de schimbare. Demn de menționat este că SEIU e unul din puținele sindicate care se pot lăuda cu o creștere netă a numărului de membri în ultimii ani. Acesta a fost și obiectivul pe care organizația și l-a propus în urmă cu câțiva ani, atunci când a lansat programul de restructurare internă și realocare a resurselor. Pe baza a ceea ce el consideră a fi asigurat succesul SEIU și puterea acestuia, în calitate de cel mai mare sindicat din AFL-CIO, Stern luptă pentru o restructurare asemănătoare și o consolidare a întregii confederații sindicale, ca mijloc de a contracara scăderea influenței și a numărului de membri ai sindicatelor. În acest scop, SEIU a propus un plan pe principiul "uniți vom câștiga".

 

Cum am ajuns aici?

 

În ultimii 40 de ani, convergența a două tendințe a contribuit la crearea condițiilor perfecte pentru această criză.

Cea dintâi este reprezentată de opoziția crescândă a angajatorilor. Percepția comună este că sindicatele sunt pe moarte. Adevărul este însă că sindicatele sunt asasinate. Cu ani înainte de faimoasa înfrângere din 1980 a PATCO (sindicatul controlorilor de trafic aerian) de către președintele din acea vreme Ronald Reagan, angajatorii și aliații lor ideologici inițiau un efort agresiv de a desindicaliza Statele Unite.

Modul exact în care conduc angajatorii o campanie tipică împotriva sindicatelor face obiectul dezvăluirilor mult-așteptate din The New York Times sub titlul "How Do You Drive Out a Union? South Carolina Factory Provides A Textbook Case" (Cum să înlături un sindicat? O fabrică din Carolina de Sud oferă un exemplu de manual) în 14 decembrie 2004. Este un material instructiv și merită citit.

Eliminarea sindicatelor s-a transformat într-o cruciadă din ce în ce mai profitabilă și de proporții. Ea reunește manageri, avocați antisindicali bine plătiți, experți în "relații interumane" și specialiști în comunicare, care să-i îmblânzească pe angajații care ar putea sprijini ideea de sindicat. Jihadul desindicalizării lucrează eficient și neîncetat pentru a discredita toate sindicatele și pe fiecare în fața publicului larg. Și, ca și când n-ar fi fost suficient, mobilitatea globală a capitalului a creat exact mediul propice pentru a da greutate amenințărilor angajatorilor de a elimina sindicatele și sindicaliștii, mai ales în sectorul privat.

Astfel că sindicate dintre cele mai viabile, chiar puternice în trecut, s-au prăbușit. United Auto Workers (UAW), sindicatul lucrătorilor din sectorul auto, are mai puțin de o treime din numărul de membri pe care-i avea în perioada sa de glorie. Acoperirea sa în segmente de bază cum ar fi cel al asamblării de vehicule scade de la o zi la alta. Nu mai există un sindicat al angajaților din industria cauciucului. El a fost absorbit de sindicatul oțelarilor (USWA), el însuși în declin, după ce o grevă nereușită i-a lăsat pe membrii sindicatului din industria cauciucului învinși și faliți. Și lista continuă.

Răspunsul sindicatelor la asaltul de care vorbeam este lent, lipsit de imaginație și în esență ineficient. Propriile greșeli - scandaluri de corupție, parohialism de toate felurile, greve prost planificate, urmărirea propriilor interese și multe altele - nu ajută nici ele cauza.

 

Să ne așteptăm la o schimbare majoră?

 

Cu alte cuvinte, "fermentul" atât de discutat în AFL-CIO să fie semnul că schimbările atât de necesare sunt pe punctul de a se produce și că soarta sindicatelor va începe să se schimbe? Un singur cuvânt: Nu.

În primul rând, propunerile de "reformă" care sunt analizate în acest moment nu ating aproape deloc problema modului în care opoziția angajatorilor poate fi înfrântă. Mai mult, aceste măsuri nu țin seama sau subestimează celelalte tendințe de "încălzire globală" care topesc pur și simplu organizațiile sindicale ale secolului XX într-un ritm atât de rapid.

Da, spun reformatorii, lumea s-a schimbat mult, iar AFL-CIO prea puțin. Dar acesta nu este decât un simptom. În general, sindicatele care alcătuiesc confederația nu s-au schimbat foarte mult deoarece fie nu au observat, fie nu au dat importanță măsurii în care condițiile economice, politice și sociale de astăzi diferă de cele ale perioadei în care s-au născut sindicatele. Lumea a devenit digitală, dar sindicatele continuă să vândă produse analogice.

Această trăsătură a fost destul de evidentă în conferința "Sindicatele la răscruce", organizată în New York în decembrie anul trecut, sponsorizată de Centrul de Resurse Umane al Queens College și de publicația sa trimestrială, New Labor Forum. Vorbitorii au inclus toată crema liderilor sindicali de "orientare nouă", cercetători, cadre didactice și jurnaliști atașați cauzei sindicale. Dar unul singur, activistul și editorialistul cotidianului New York Daily News, Juan Gonzales, a recunoscut că "nu avem o analiză și nu avem o viziune clară a ceea ce oferim." Nici măcar unul dintre ceilalți vorbitori nu s-a întrebat, așa cum a făcut-o Gonzales, dacă "a reprezenta mișcarea sindicală în inima celui mai mare imperiu din istorie" mai înseamnă același lucru ca în trecut.

Evident, toată lumea conștientizează amenințarea globalizării și mărimea, puterea și influența corporațiilor antisindicale cum este Wal-Mart - dar nu prea se merge mai departe de atât. Schema principală - "șefii răi, sindicaliștii buni" - nu diferă prea mult de cea folosită de sindicate cel puțin din anii '30 încoace. De parcă New Deal ar fi fost începutul și sfârșitul progresului omenirii.

Să ne gândim doar la faptul că organizațiile sindicale încă mai insistă pe ideea că sindicatele sunt esențiale pentru sprijinirea clasei de mijloc americane. Cu riscul de a fi nepoliticoși, nu cumva e o mare fixație a sindicatelor? Nu mai există nimeni, nici măcar angajatori, care să conteste faptul că sindicatele au avut un rol major în crearea clasei de mijloc, așa cum e ea înțeleasă astăzi. Dar este foarte clar că sindicatele nu mai susțin clasa de mijloc în 2005. Și nu mai fac acest lucru de ceva vreme.

Dacă a face parte din clasa de mijloc are vreo legătură cu a deține diverse bunuri - mașini, case, bărci, telefoane mobile, mese la restaurant, bani de taxe școlare, călătorii în străinătate, televizoare cu ecran mare, computere -, există zeci de milioane de angajați americani care nu fac parte din sindicate și care totuși dețin numeroase astfel de lucruri. (Numeroși alții, desigur, nu le au; dimpotrivă, sunt săraci lipiți. Dar la fel se întâmpla în perioada de vârf a sindicatelor.)

Așadar, dacă milioane și milioane de lucrători dețin o grămadă de lucruri și dacă sindicatele au scăzut până la a reprezenta un procent de o singură cifră din totalul angajaților din sectorul privat, atunci cum obțin toți acești muncitori bunurile pe care le dețin? Bună întrebare. Să notăm câteva dintre posibilități:

* Îndatorare personală masivă. Întrebare ipotetică: dacă muncitorii la una din fabricile General Motors din Flint, Michigan ar fi avut în 1935 carduri VISA în buzunar, ar fi făcut grevă 44 de zile la rând? Ar fi avut nevoie să facă acest lucru? S-ar fi simțit prea îndatorați ca să-și asume un astfel de risc?

* Mai multă muncă, mai puțin timp liber. SUA se situează pe una din pozițiile fruntașe între statele industrializate din punctul de vedere al numărului de ore de muncă. Corespondentul actual al lui Ozzie Nelson din faimosul sitcom TV al anilor '50 muncește mult peste 40 de ore pe săptămână și adesea are nu doar o singură slujbă. Harriet are și ea o slujbă sau chiar două. La fel David și Ricky.

* Tehnologia și productivitatea. Producția de masă a devenit "de masă" într-o măsură și în moduri la care nici nu se visa în anii 1930. Asta înseamnă că există mult mai multe lucruri pe care să le "deții".

* Producția în volum mare, alături de exploatarea fără jenă a mâinii de lucru din lumea a treia au condus la scăderea prețurilor. Ceea ce înseamnă că tot mai multe bunuri sunt la dispoziția chiar și a celor cu venituri mici, dintre care mulți le cumpără de la supermarketuri gen Wal-Mart. Standardul pentru bunurile deținute a crescut dramatic. Comparați: în timp ce procentajul membrilor de sindicat este cel mai redus din ultima sută de ani, rata de cumpărare a locuințelor este cea mai mare din istorie. Sau: la valori ale dolarului comparative, astăzi este nevoie de mai puține ore de muncă pe zi pentru a plăti o mașină nouă decât erau necesare acum 20 sau 10 sau doi ani.

Schimbarea cantitativă s-a transformat într-una calitativă. Odată creată, clasa de mijloc se propagă de la sine. Spre exemplu: sunteți proprietarul unei case. O schimbați pentru una cu o valoare mai mare, o dată sau de două ori. Valoarea casei pe care o dețineți crește. Astfel, puteți împrumuta o sumă mai mari de bani. Rezultatul net este o economie de consum care se autogenerează - desigur, cu ajutorul important al publicității sau al altor stimuli deveniți posibili datorită mijloacelor de comunicare în masă.

Nu este nici un dubiu că inegalitatea economică a crescut dramatic la rândul ei. Progresiștii consideră că cei care au mai puțin ca Bill Gates sau Ken Lay ar trebui să se simtă nedreptățiți și să se revolte. Dar, așa cum observa Thomas Frank și mulți alții, de fapt nu se întâmplă așa. (Un motiv pentru care muncitorii își pot concentra energia politică asupra subiectelor "sociale", și nu "economice" ar putea fi că bogăția de resurse face ca acțiunea să fie "la îndemâna" oricui.)

Atunci cum rămâne cu sindicatele? În general, ele rămân uitate, greșit înțelese sau ignorate de muncitori. Este în special cazul sindicatelor care nu se concentrează pe organizarea muncitorilor de la baza "scării" economice a proprietății. (SEIU, spre lauda sa, se concentrează în special pe acest sector economic.)

Acum, poate cineva fi conștient de toate aceste lucruri și în același timp pleda pentru ideea că un nou tip de sindicat - foarte posibil construit pe structura sindicală așa cum arată ea astăzi - este mai necesar ca oricând? Absolut. Dar propunerile de reformă discutate în prezent sunt la un milion de ani-lumină de o astfel de perspectivă.

 

(Continuarea în numărul viitor)

Publicat în : Economie  de la numărul 23

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: