Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Guvernul Tăriceanu față cu reacțiunea

Andrei ŢĂRANU

Actuala guvernare, spre deosebire de anii 2000, nu vine pe un vot de încredere uriaș în raport cu o perioadă dezastruoasă economic și nici pe un fundament parlamentar foarte solid, ea fiind beneficiara votului dat lui Băsescu, și nu votului dat Alianței D.A.



Desigur, în plan politic, atât intern, cât și extern, guvernul Năstase a făcut greșeli de neiertat, în special cele legate de exportul de copii, de încălcarea fără jenă a recomandărilor UE privind acordarea de licență de construcții pentru autostradă etc. Iar în plan intern, cocoloșirea corupției la cele mai înalte niveluri, vezi cazul Puwak, Șerban Mihăilescu și atâția alții, plus transformarea aroganței în model de comportament de succes. Totuși, înrecenta carte a lui Tom Gallagher, "Furtul unei națiuni" - pe această cale o și recomand cititorilor noștri - se lasă loc pentru o reflecție destul de tulburătoare, și anume că în plan economic (și chiar politic) guvernarea dintre 2000 și 2004 a fost mai mult apropiată de o formulă liberal-mafiotă decât de una social-democrată și, mai mult, acestei guvernări o parte importantă dintre politicienii europeni i-au oferit credit, ajutor și chiar substanță ideologică (în special Berlusconi, crede autorul, dar și Tony Blair prin scandalul ISPAT, am adăuga noi). Astfel, putem spune că guvernarea cabinetului Năstase va rămâne în conștiința populară ca un punct de reper în istoria post-revoluționară, ea fiind momentul de trecere de la creșterea economică zero sau negativă la creșterea pozitivă, dar și momentul în care Bucureștiul devine o capitală vizibilă și în sens pozitiv, nu numai negativ.

Fiind o guvernare și cu bune, nu numai cu rele, așa cum erau demonizate guvernările anterioare (Gallagher apreciază și guvernarea Isărescu, devenită invizibilă însă datorită predecesorilor ei), guvernarea Năstase apare și ca un spectru a actualei guvernări. Guvernul Tăriceanu trebuie să se raporteze la ea în diverse feluri, mai ales că devine tot mai evident că schimbarea din decembrie 2004 s-a datorat nu reacției împotriva guvernării PSD, ci împotriva partidului și a corupției generate de acest partid - adică mai simplu spus, lumea nu l-a votat pe președintele de partid Năstase mai mult decât l-a votat pe premierul Năstase. Și nu numai că trebuie să țină seama de acest fapt, dar trebuie să și reacționeze la "greaua moștenire" pe care foștii guvernanți au lăsat-o, adică să scoată castanele din foc cu mâna lor. Șicastanele nu sunt puține, promisiuni electorale neonorate - cum e cazul creșterii salariale a profesorilor, proiecte de investiții uriașe - cum e cazul Bechtel sau EADS, găuri în buget, etc. Și în plus, pe post de capac, o birocrație care dă semne de nervozitate și de nesupunere. Astfel actuala guvernare, spre deosebire de anii 2000, nu vine pe un vot de încredere uriaș în raport cu o perioadă dezastruoasă economic și nici pe un fundament parlamentar foarte solid, ea fiind beneficiara votului dat lui Băsescu, și nu votului dat Alianței D.A.

Din acest motiv nu puține sunt vocile care au început critica guvernului aproape instantaneu cu formarea echipei guvernamentale. Desigur că această formulă nu este un model de corectitudine morală și poate nu are nici cel mai bun program politic pe termen lung, dar incontestabil este prima guvernare de după 1989 care încearcă să se încadreze într-un plan coerent, constant, cumva asemănător cu modelul teoretic din manualele de politologie.

Asumarea unei asemenea linii nu este lipsită de primejdii, dar are în același timp și o sumă de mari avantaje. Prima și cea mai disputată promisiune pe care guvernarea actuală a făcut-o a fostcea a relaxării fiscale prin impunerea cotei unice de 16%. Ceea ce ar fi trebuit să fie o mare revoluție fiscală s-a dovedit, cel puțin aparent, a fi o foarte mare păcăleală. Pentru a umple golurile din buget provocate de scăderea contribuției cetățenilor prin impozite, guvernul a început un program foarte ferm de creștere a accizelor, a TVA-ului și a altor taxe indirecte, ceea ce în mod evident va genera o scădere a venitului personal în locul unei creșteri datorate scăderii impozitului. Presa a reacționat imediat și în stilul caracteristic a denunțat fulminant marea păcăleală. Ceea ce au uitat însă oamenii de presă a fost faptul că guvernul gândește politic, și nu economic, cel puțin în acest moment.

Orice manual de științe politice vorbește de "cele o sută de zile de miere ale guvernului", zile în care partidul abia ajuns la putere se obișnuiește cu structurile și-și demarează politicile. El nu se mai află în prag de alegeri și deci nu se mai teme atâtde tare de electorat și, mai mult, este cauționat (cel puțin în România) pe principiul că ce este rău se datorează vechii guvernări. De aceea, este de apreciat că guvernul Tăriceanu a acționat prompt chiar de la început de mandat pentru a-și impune politica. Încă nu e foarte clar în ce măsură politicile liberale vor și reuși în România, în condițiile unei societăți încă foarte sărace și puțin predispuse la concurență. Dar, din punct de vedere politic, voința de putere a tuturor partidelor aflate la guvernare devine tot mai vizibilă, ceea ce probabil va și genera noile discuții politice în presa românească.

O altă măsură care deja determină unde de șoc în societatea românească este cea a modificării Codului Muncii, o măsură 100% liberală, deși în bună măsură neeuropeană. Probabil codul propus de guvern nu va putea rezista în timp, în special la presiunea forurilor europene, și va fi modificat la un moment dat pentru ca PD să-și reafirme poziția social-democrată. Dar pentru moment, codul poate fi o momeală bună pentru a genera tensiune în raport cu sindicatele, de fapt marile perdante ale alegerilor din 2004.

Sindicalismul românesc reprezintă astăzi o forță politică latentă, ale cărei dimensiuni reale nu se cunosc, deși cu siguranță ele sunt în permanentă scădere. Organizațiile sindicale formate în anii`90 au fost o forță politică o perioadă extrem de lungă, acțiunile sindicatelor zguduind deseori țara -cel puțin două mineriade de mari proporții (cea din 1991 și cea din 1999) au fost puse sub semnul sindicalismului, grevele transportatorilor feroviari din toamna lui 1999 au generat haos și tensiuni sociale etc. Dar, în ciuda puterii masive pe care sindicatele au avut-o, și poate încă o au, liderii și structurile interne sunt încă osificate și blocative. Liderii de sindicat sunt singurii conducători care nu si-au schimbat poziția din anii `90, deși nu întotdeauna acțiunile lor sunt cele mai demne, iar în această perioadă numărul de sindicaliști s-a redus substanțial, nu neapărat prin disponibilizări, cât prin privatizarea întreprinderilor de stat. Or, liderii sindicali și sindicatele în general foarte rar s-au mai interesat de foștii lor colegi care au ajuns la un stăpân altul decât statul, ceea ce demonstrează că de fapt singurul obiectiv este să negocieze cu statul, și nu cu patronatele, să acționeze ca o forță politică, și nu una sindicală ș.a.m.d.

Schimbarea Codului Muncii de către guvern în acord cu patronatul va avea incontestabil efecte puternice asupra productivității muncii, dar va determina și numeroase conflicte sindicale. Dar, de fapt, provocarea este adresată liderilor de sindicat, care, trebuie amintit, nu fac nici unul parte din cercurile Puterii actuale, ba, mai mult, au cochetat înainte de alegeri cu fosta Putere și, de altfel, două mari blocuri sindicale au și reprezentați în Parlament, numai că aceștia au ajuns pe listele PSD și ale PRM, adică reprezintă Opoziția. Din acest motiv, cred, acțiunea guvernului are mai degrabă un rol politic decât unul reformator. Fiind încă la început de mandat, dar și după o pauză de activitate sindicală reală, liderii sindicali se văd nevoiți să reacționeze la un proces, care în mod clar le va afecta profund credibilitatea și puterea din rândul sindicatelor. Și asta pentru că fie în sectorul de stat, fie în sectorul privat statutul angajaților va fi asemănător, rolul patronatului crescând puternic, în timp ce rolul sindicatelor se va diminua semnificativ, generând un model de relații angajat-angajator mai asemănător modelului american decât celui european.

Reacția sindicatelor, care amenință acum cu greva generală, atât împotriva schimbării Codului Muncii, cât și pentru creșteri salariale, probabil nu va avea un succes deosebit, pentru că sindicatele sunt destul de dezorganizate și în plus sunt simțite ca fiind puternic politizate. Iar dacă totuși sindicatele vor reuși să modifice poziția guvernului, probabil că o retragere a Codului Muncii nu va reprezenta o lovitură prea gravă, reprezentând tot o victorie de imagine și - de ce nu? - chiar o punte pentru guvern de a negocia cu sindicatele într-o altă manieră. Și altfel lideri sindicali ca Dumitru Costin sau Bogdan Hossu vor trebui să facă față unei crize și mai acute de imagine și de legitimitate, ceea ce le va compromite fie cariera politică, fie pe cea sindicală. Iar până la formarea unei noi elite sindicale, guvernul va fi capabil să introducă și mai multe proiecte capitaliste, ceea ce va afecta situația muncitorilor și pe cea a tuturor angajaților în general.

Și mai trebuie în mod clar remarcat faptul că pe "frontul" anticorupției se produc schimbări spectaculoase, sistemul juridic reformându-se și acționând totodată. E mai mult decât evident că, de fapt, procesul este încă unul de imagine și de publicitate postelectorală, dar el are incontestabil rolul de a mai atenua din neîmplinirile guvernamentale, mai ales că peștii cei mari (deveniți, între timp, orice) continuă să se zbenguie liberi, doar la o parte din ei încercându-se să li se pescuiască puii.

Toate aceste elemente dau notă, cel puțin pentru mine, de faptul că, în ciuda criticilor și a presiunilor, guvernul Tăriceanu ar putea să se descurce bine pe piața politică românească. Există doar un singur capitol în care procesul nu pare să se modifice radical - și anume relația cu administrația. Iar probabil aceasta va fi buturuga mică, așa cum a fost de multe ori. De fapt, lupta care se anunță dură și pe termen lung va fi între actualul guvern și structurile intermediare de comandă, cele care au rezistat din anii `90 până acum și care par să fie veșnice. De fapt, guvernul, oricât ar încerca să-și pună în practică deciziile, are nevoie de acele curele de transmisie dintre decizie și faptă, și care aparțin administrației. Or, tocmai aceste structuri (conectate și cu diverse grupuri de influență și presiune financiară) sunt cele care pot sau nu bloca orice reformă. Și, deși guvernul a început bătălia în periferii, nucleul dur tinde să reziste, și în funcție de asta se va scrie viitorul guvernului Tăriceanu.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 23

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: