Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Iran: următoarea țintă strategică

Amy GOODMAN

Ziaristul de investigație Seymour Hersh susținea în revista The New Yorker că Pentagonul a trimis deja, în secret, forțe în Iran pentru a identifica posibile ținte militare viitoare. În articolul său intitulat "Războaiele ce vor veni: ceea ce Pentagonul poate face acum în secret", Hersh nota că i s-a spus nu o dată de oficiali ai agențiilor militare și de informații care au ținut    să-și păstreze anonimatul, că "următoarea țintă strategică este Iranul".



Misiunile de recunoaștere sub acoperire au început cel puțin de vara trecută, cu ajutorul Pakistanului și al Israelului. Potrivit articolului lui Hersh, președintele a autorizat Pentagonul să trimită forțe secrete de comando în nu mai puțin de 10 țări din Orientul Mijlociu și sudul Asiei. Aceste forțe ar putea desfășura misiuni de luptă sau chiar acte de terorism. Se spune că Bush a folosit Pentagonul pentru aceste misiuni în locul CIA, pentru a putea evita obligativitatea raportării operațiunilor Congresului american.

Luni, Pentagonul a reacționat criticând aspecte importante pe care se baza articolul și comunicând în scris că "articolul lui Hersh este atât de marcat de erori în ceea ce privește premisele de bază, încât credibilitatea întregului este compromisă". Dar președintele Bush, întrebat de David Gregory de la NBC dacă exclude posibilitatea unei acțiuni militare împotriva Iranului, a răspuns: "Sper că vom putea rezolva această situație pe cale diplomatică, dar nu voi scoate niciodată din discuție nici o opțiune".

 

AMY GOODMAN: Cum comentați ceea ce a declarat președintele Bush?

SEYMOUR HERSH: Ei bine, ce este frumos aici este că, sigur, dacă chiar speră că putem face ceva în plan politic, atunci ar trebui să se alăture discuțiile care se poartă deja de peste un an. Încă din 2003, Uniunea Europeană, condusă în principal de Marea Britanie, Franța și Germania, a inițiat negocieri pe scară extinsă cu iranienii. Cred că au ajuns și ei să înțeleagă că Iranul are ambiția de a deveni o putere nucleară. Încă nu a ajuns acolo. Scopul acestor negocieri este, cred, de a le oferi, ca să folosesc un clișeu, motivația de care au nevoie, adică un comerț mai însemnat, credite mai substanțiale și bunuri cu dublă utilizare, care până acum le-au fost refuzate, iar ei să se angajeze în schimb să renunțe la planurile respective.

Statele Unite nu s-au alăturat acestor negocieri, nici nu au vrut să audă de așa ceva. În articolul meu, citam diplomați occidentali de marcă - toată lumea e așa speriată să nu fie citați în legătură cu ceva în perioada asta și în legătură cu administrația asta - spuneam deci că un diplomat de marcă mi-a spus: nu avem nici o șansă să ajungem la un rezultat, pentru că atâta vreme cât America nu ni se alătură, nu avem de fapt nici o putere de convingere. Ce fel de angajament ne putem lua noi în ce privește securitatea Iranului, dacă America nu participă la el? Și, atâta vreme cât stă deoparte, în cele din urmă va trebui să propunem în ONU aplicarea de sancțiuni, fiindcă pe cale diplomatică nu-i vom putea opri, și în acel moment e clar pentru toată lumea că Rusia și China probabil se vor opune și administrația Bush poate să sară: "Aha! Iar nu funcționează lucrurile în ONU", ccea ce seamănă cu ce s-a întâmplat în 2003 când am intrat în Irak. Nu am crezut absolut deloc că negocierile vor duce undeva. Așa că, dacă chiar ne interesează negocierile, e foarte simplu. Să începem să negociem cu Iranul.

 

Puteți explica rolul CIA și al Pentagonului în acest scenariu?

Ei bine, asta mi se parte partea cea mai interesantă a articolului pe care l-am publicat - nu cea despre Iran, pentru că mi se poate argumenta că sigur nu facem decât să supraveghem. Sunt chiar uimit că s-a făcut atâta caz despre asta în ultimele 24 sau 36 de ore. Adevărata problemă - și adevăratul subiect al articolului este incredibila scădere a importanței CIA. Președintele a urmărit agenția împreună cu (vicepreședintele Dick) Cheney și (ministrul Apărării Donald) Rumsfeld, și în acest moment, așa cum spun și în articol, au capacități nu doar operaționale, ci și de analiză, mai semnificative decât în orice altă perioadă. Totul se centralizează acum în Casa Albă și Pentagon într-o măsură nemaiîntâlnită din perioada de după cel de-al doilea război mondial si până în timpul Războiului Rece. Avem în acest moment o Casă Albă și un Pentagon care domină totul, în fond. CIA a fost complet marginalizată.

Toată zarva stârnită de măsurile noului director al CIA (Porter) Goss, referitoare la oamenii din diviziile de operații - așa-numita divizie pentru treburi murdare - nu a făcut decât să mascheze ceea ce se întâmpla de fapt. Adevărata lui misiune, adevăratul plan - și de fapt nu erau ale lui, el doar respecta agenda Casei Albe - era să scape de un număr de analiști, analiști șefi, care lucrau pe partea de informații a CIA, angajați cu experiență care erau sceptici în ce privește multe din operațiunile Casei Albe și ale Pentagonului. Așa cum mi-a spus cineva, ceea ce au vrut de fapt era să scape de critici, voiau să rămână doar adevărații credincioși. Asta s-a vrut de fapt.

Cred că președintele are foarte multă putere aici. Pentru că în ceea ce privește operațiunile secrete în afara țării, lucrurile stau cam așa. Dacă le face CIA, legea cere acum să-i comunice președintelui. Președintele trebuie să semneze o notă de avizare și trebuie anunțat și Congresul. Comisiile de informații ale Camerei și ale Senatului trebuie ținute la curent. Dacă însă armata desfășoară o operațiune secretă, potrivit interpretării pe care o dau ei legislației drepurilor președintelui, în calitate de comandant suprem, nu se mai supun altor cerințe. Așa că armata este acolo să pregătească terenul prin aceste operațiuni. Este în totalitate treaba armatei. Nu are nici o legătură cu informațiile. Nu trebuie să fie nimeni informat.

Așa că acum Rumsfeld a câștigat o luptă birocratică foarte importantă. Așa cum spuneați în introducere, operează deja în zece țări. Trimite acolo trupe secrete, sau, cum le spun ei, "curățate". Soldații sunt curățați. Documentele lor de identitate sunt ne-americane și civile. Sunt trimiși pentru a stabili contacte cu grupuri în interiorul diverselor țări, pentru a planifica operații, pentru a-și pune planurile în acțiune, poate chiar ceva terorism. Dacă vrei să-i găsești pe băieții răi, trebuie să mergi alături de ei, cum mi-a spus odată cineva. Cu alte cuvinte, trebuie să arăți ca ei ca să descoperi unde sunt. Acesta ar fi un mod de a ajunge la ei. Și facem lucrul acesta cu armata. Nu suflăm o vorbă ambasadorului american din statul respectiv. Nu-i spunem nimic șefului CIA pentru zona respectivă. O facem cu Rummy și băieții lui. Este o mutație uriașă, nemaiîntâlnită în ultimii 60 de ani.

 

În legătură cu Iranul, ce rol ar juca Pakistanul și Israelul?

Păi rolul Israelului este să spună pur și simplu: "Bine, dacă n-o faceți voi, o s-o facem noi." Și nimeni nu vrea asta. Și astfel Israelul reușește să obțină cam ce vrea. Israelul joacă foarte inteligent, și înțeleg că foarte mulți americani, fie pro-, fie anti-Israel, sunt deranjați de legătura Israelului cu această administrație și cu modul cum s-a manifestat ea în invadarea Irakului. Sunt o mulțime de semne de întrebare dacă Israelul a fost un jucător sau factor major în acest caz. Așa că nu vor ca istoria să se repete în Iran, atâta timp cât există alternativă. Și astfel, deși par a fi renunțat, în realitate exercită o mare presiune. Adevăratul lor mesaj către noi este "Dacă n-o faceți voi, o facem noi." Nimeni nu vrea asta, pentru că ar însemna dezlănțuirea haosului.

Pakistanezii sunt, într-un fel, mult mai șireți, rolul lor este mult mai complicat, pentru că (președintele Pervez) Musharraf este în aparență aliatul nostru în vânătoarea lui bin Laden și așa mai departe. Între timp el își vede de treabă, face arme, mai multe arme nucleare, dar ne-a asigurat accesul la unii dintre cercetătorii pakistanezi care lucrează în Iran. Și unul din lucrurile pe care le-am aflat a fost nu numai că Iranul minte, ci și că lucrează cu pakistanezii de ani de zile. În paranteză fie spus, unul din motivele pentru care noi am aflat despre ambițiile secrete ale Iranului a fost activitatea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), organizația de monitorizare din Europa, în Viena, care a inițiat un pact de non-proliferare din care Iranul face parte, dar Pakistanul nu. Ei au anunțat acum câțiva ani că Iranul trișează. Revenind, Musharraf ne-a oferit acces la o parte din informațiile pakistaneze, informații pe care ei le au pentru că oameni    de-ai lor lucrează în unele locații din Iran.

În schimb, noi urma să-l lăsăm în pace pe A.Q. Khan... (care) este un fel de părinte mitic al bombei pakistaneze (de fapt, un alt cercetător, numit tot Khan a contribuit mult mai mult la crearea ei). În orice caz, A.Q. Khan este cel care a pus la punct sistemul busurilor cu dublă utilizare, adică materialele de care aveau nevoie pentru a construi bomba atomică în anii 1970 și 1980. Este un personaj faimos și a fost arestat în Libia în timp ce se ocupa de așa ceva, acum câțiva ani. Au organizat o ceremonie publică în care a fost primit de Musharraf - A.Q. Khan a mers la el și și-a cerut scuze. Acum este în arest la domiciliu. Musharraf nu ne-a permis nici nouă, nici AIEA din Viena să vorbim cu tipul acesta. Așa că nu știm ce face acum. Prietenii mei din interior îmi spun că am făcut un târg fantastic. I-am spus lui Musharraf: dă-ne informațiile de care avem nevoie, despre locații nucleare, locații suspecte în Iran, și noi nu vă mai presăm în legătură cu A.Q. Khan, nu vă mai cerem să-l predați AIEA sau nouă. Și între timp, desigur, Musharraf face alte bombe.

 

În articolul dumneavoastră, vorbiți despre planurile Pentagonului de a se ocupa de Iran. Putem spune "de a ataca" Iranul?

Da, cred că putem spune asta. Cu siguranță plănuiesc să atace Iranul. Țelul neo-conservatorilor - cei ca Paul Wolfowitz și Doug Feith în Pentagon, conducerea civilă în Pentagon - teoria lor este următoarea: am învățat în Irak (au învățat ceva în Irak) că schimbarea regimului prin forță nu prea funcționează. De aceea scopul în Iran e altul, ținând cont și de faptul că Iranul e de trei ori mai mare ca Irakul, are și o populație laică numeroasă și există toate motivele să credem că, dacă noi nu am fi intrat în Irak, în acest moment în Iran existau disensiuni majore legate de conducere. În sfârșit, cred că ei gândesc așa: dacă lovim 40-50 de obiective primăvara asta - poate la sfârșitul primăverii, poate vara, cum cred că-și propun - cam în jurul datei în care (premierul israelian Ariel) Sharon începe retragerea din Gaza, și teoria Pentagonului este că America s-ar bucura de o atitudine mai bună din partea musulmanilor odată pornită această operațiune. Și, dacă și Irakul este stabilizat după alegeri, ceea ce ei cred că este posibil - nu știu de ce, dar chiar cred asta -, atunci planul este să distrugă repede și curat câteva locații despre care sunt siguri și despre care ai dovezi clare să demonstrezi că iranienii trișează mai mult decât se cunoaște, și asta ar putea determina populația laică, acele câteva milioane de tineri etc., care nu vor conducere religioasă, să încerce o răsturnare de regim sau să înceapă să se agite împotriva mullahilor din nou.

Singura problemă cu acest plan este că, desigur, nu este împărtășit de altcineva în afara acelui grup de civili din Pentagon; pentru că aproape toată lumea cu care am vorbit, din guvern sau din afara lui, au fost extrem de critici, au spus că este complet deplasat. Că Pentagonul și Casa Albă nu țin cont de naționalismul care există acolo, de sentimentul de apartenență la o comunitate care este enorm în Iran, de dragostea lor pentru țară. Cred că acesta este și unul din motivele pentru care oamenii stau de vorbă cu mine - pentru că este foarte clar că un grup din Casa Albă și Pentagon deține controlul, și, dacă nu ești de acord cu ei, nu poți face nimic. Nu poți nici măcar să participi la ședințe. Așa încât da, cred că ei chiar își închipuie că acest plan ar putea fi o soluție - destul de ieftin, fără să deplasezi trupe numeroase, doar un raid aerian, poate niște comandouri, poate ceva gherile, SEALS sau alte echipe care să intre împreună cu israelienii, câteva unități de comando israeliene care să lovească ținte care nu sunt foarte clare. În esență, cam asta cred ei că ar fi soluția.

 

Care sunt celelalte țări în care Pentagonul desfășoară operațiuni secrete?

Vă pot spune ceea ce am făcut în Algeria, recent. Trimitem echipe deghizate în turiști. Trebuie să reținem că CIA are o sumă de reguli de la care nu se abate, inclusiv că oamenii ei nu se pot deghiza în jurnaliști sau preoți. Dar nu există astfel de reguli pentru Pentagon. Așa că, cine știe?, soldații care pleacă acolo chiar s-ar putea da drept jurnaliști, drept preoți sau pur și simplu turiști. Și cred că nordul Africii este o zonă de interes major pentru noi, pentru că administrația Bush crede că acolo se desfășoară numeroase activități teroriste ale al Qaeda sau similare al Qaeda. Deci zona de interes este Egipt, Algeria, Maroc, Tunisia. Evident, sunt incă interesați și de Filipine sau Indonezia, și mai sunt și alte state în care avem interese enorme.

 

Guvernul a răspuns în sfârșit materialului dvs., spunând: "Este atât de marcat de erori în ceea ce privește premisele de bază, încât credibilitatea întregului este compromisă".

Da, am auzit..

 

Replica dvs.?

Replica mea este în linii mari aceeași ca aceea a majorității mediilor. Spre cinstea lor, au arătat că nici unul dintre atacuri nu se referea la conținutul materialului meu, la substanță, ci la persoana mea. Avem operațiuni în Iran? Există o nouă grilă de interpretare a ceea ce Pentagonul poate să facă și ce nu? Nici una dintre aceste întrebări nu a primit răspuns. Așa că chiar mă lasă rece ce spune purtătorul de cuvânt al Pentagonului. Cred că atunci când am publicat materialul despre Abu Ghraib și am sugerat că... ceea ce s-a întâmplat în Abu Ghraib cu siguranță nu s-a limitat la acel loc, s-a întâmplat și în Guantanamo în Cuba, în Afganistan și în alte locuri din Irak și mergea până la vârful ierarhiei, ei bine, atunci când am publicat articolul respectiv m-au acuzat că arunc cu noroi - cred că noroi au zis - pe pereți și aștept să văd dacă se lipește sau nu. Așa încât chiar nu mă interesează ce spun cei din PR.

 

Fiindcă ați adus vorba, cum comentați condamnarea lui Charles Graner la 10 ani închisoare pentru tortură la Abu Ghraib?

Da, sunt câteva idei de spus. Prima ar fi, desigur, că nu mai departe de acum o săptămână cineva a primit un an pentru omorârea unei persoane în Irak. Era un caz de ucidere din culpă. Deci ar fi această problemă, cât de corectă a fost sentința... Apărarea lui Graner a fost stupidă, dar unul din lucrurile pe care avocatul lui le-a spus este că au încercat din răsputeri să aducă ofițeri în boxa martorilor, dar de fiecare dată aceștia au refuzat să răspundă. Adevărata temă a ceea ce spunea Graner este că au fost mult mai mulți oameni implicați. Și, până nu rezolvăm această problemă și nu punem pe câțiva din superiorii lui sub acuzare, nu avem decât un țap ispășitor. Știu, este foarte greu să ai înțelegere pentru Graner, dar am învățat un lucru cât am lucrat la My Lai. Inițial crezusem că puștii ăia, soldații care au omorât oameni, erau oameni de cea mai joasă speță. Până la urmă mi-am dat seama că erau și ei victime în aceeași măsură ca și cei pe care îi executaseră, pentru că era războiul greșit, momentul greșit, antrenamentul greșit, totul era greșit. Și în acest caz, responsabilii sunt mult mai mulți nu doar Charlie Graner.

 

Cât de departe sau cât de sus mergeți cu această convingere în cartea Chain of Command?

Dumnezeule, sper să nu existe vreo bănuială că am să mă apuc să spun că știa toată lumea din Casa Albă sau din Pentagon. Conducătorii civili știau ce se întâmplă în Abu Ghraib, dar de aici până la a spune că toată lumea, de la președinte în jos, înțelegea ce se întâmplă... clișeul suna cam așa: "Să ne purtăm fără mănuși." Rumsfeld spunea mereu că urma să fim foarte duri cu prizonierii. Nu există nici o îndoială, în interior era cunoscut, și, după cum vă amintiți cartea mea chiar cu asta începe, cu întâlnirea cu Condoleezza Rice în legătură cu acest subiect. Informația circula la nivelurile superioare. Dar, știți, este greu să ajungem la acest președinte. Nu știm unde se află în fiecare moment. Dar sunt din ce în ce mai convins și primesc destule date în acest sens. Deocamdată doar spun asta, nu o scriu, dar cred că președintele, atunci când este vorba despre subiecte ca interogarea prizonierilor și informațiile astfel obținute și aspectele operaționale, este mult mai implicat decât credem, într-un mod pe care noi nu-l percepem. Îl vedem tot timpul ca fiind mai distanțat de astfel de lucruri, dar cred că în acest aspect este mult mai aproape - dar asta rămâne să o demonstrez mai întâi.

 

(N.r. Interviu realizat pe 19 ianuarie 2005.)

Amy Goodman este gazda unui talkshow radio, Democracy Now!

Publicat în : Politica externa  de la numărul 22

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: