Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Elitele

Ion BULEI

style="FONT-SIZE: 12pt; FONT-FAMILY: ''; mso-fareast-font-family: ''; mso-ansi-language: EN-US; mso-fareast-language: EN-US; mso-bidi-language: AR-SA">Într-un număr anterior al revistei abordam elita politică românească încercând s-o definim. Ea, această elită națională, nu se poate însă contextualiza decât într-un cadru mai amplu, al teoriei elitei în ansamblu. Această teorieeste unul dintre cele mai invocate capitole ale sociologiei clasice și moderne.

După părerea unor cercetători este cel mai bine cunoscut capitol al sociologiei, dar, în același timp,poate și cel mai superficial asimilat. Ipoteza cea mai cunoscută și des invocată a teoriilor moderne ale elitei este aceea a inegalității oamenilor. O inegalitate inevitabilă. Această inegalitate naturală, funciară, este însoțită de un firesc proces de diferențiere. Marele sociolog italian Vilfredo Pareto o spune explicit: "Că aceasta place sau nu anumitor teoreticieni, în realitate societatea umană nu este omogenă: oamenii sunt diferiți fizic, moral, intelectual." Și oamenii fiind diferiți, Pareto îi notează cu indici mai mari sau mai mici, în funcție de "performanțele" în diferitele domenii de activitate umană: "Să presupunem deci că în toate ramurile de activitate umană atribuim fiecărui individ un indice care arată capacitățile sale, aproape în maniera în care se acordă note la examene, la diferitele materii școlare. De exemplu, celui care excelează în profesia sa, îi vom da 10. Celui care nu reușește să se facă deloc cunoscut (în original: «Celui care nu reușește să aibă nici un client», adică celui care nu contează în profesia sa, nu are căutare, nu e cunoscut, nu-și găsește o «piață» de etalare a calităților sale profesionale), îi vom da 1, astfel încât să putem să-i dăm 0 celui care este absolut cretin. Celui care a știut să câștige milioane, indiferent dacă acest lucru e bine sau nu, îi vom da 10. Celui care câștigă mii de franci (adică e mediu ca nivel de câștig ținând cont de relativitatea valorilor bănești desigur), îi vom da 6. Celui care nu reușește decât să nu moară de foame, îi vom da 1. Celui care este internat într-un azil de săraci, îi vom da 0. (...) Escrocului abil, care știe să-i înșele pe oameni și să scape de pedepsele din Codul penal, îi vom da 8, 9 sau 10, după numărul celor pe care i-a înșelat și cantitatea de bani pe care le-a sustras-o. Micul găinar, care fură un tacâm de la masă (...), va primi 1. Unui poet ca Musset îi vom atribui nota 8 sau 9, după gust. Unui poetaș, care pune oamenii pe fugă atunci când le recită versurile sale, îi vom da 0. (...) Și așa mai departe, pentru toate ramurile de activitate umană". Elita nu ar fi deci altceva decât adunarea laolaltă a oamenilor cu cele mai ridicate note, acordate după procedeul descris mai sus."Să formăm deci o clasă din cei care au indicii cei mai ridicați în domeniul în care își desfășoară activitatea și să dăm acestei clase numele de elită."

La Pareto contează numai succesul în cadrul unei meserii pentru a ajunge în rândul elitei. El părăsește concepția lui Platon, unde această egalitate a profesiilor nu exista. Dimpotrivă există o diferențiere categorică între elită și masă în primul rând datorită diferențierii mai adânci între profesii sau științe. Pentru că nu toate profesiile sau științele erau la fel de demne de a le conduce pe celelalte. Elitismul lui Platon se referă nu la indivizi, cum e cazul lui Pareto, ci la meserii, profesii sau științe. Acestea erau, de fapt, fundamental inegale, nu indivizii. De observat, de asemenea, că pentru Pareto nu exista, practic, nici o conotație de ordin moral în definiția elitei. Descrierea pe care el o face acestei elite accentuează, dimpotrivă, tocmai caracterul de "dincolo de bine și de rău". E de presupus ca lipsa unui caracter moral poate a și determinat succesul opiniilor lui Pareto despre elită. Nu și forma în care au fost expuse. Pentru că principala sa scriere în domeniu, Tratatul de sociologie generală, din 1916, numai ușor de înțeles nu este din cauza modalității de prezentare. După același Pareto, în societate trebuie făcută o distincție între realitate și aparență (mai ales de elita politică). Numai așa se ajunge la esența omului. Trebuie să se separe elementele constante, permanente, "reziduurile", care sunt după el și "iraționale" de cele "raționale", care sunt "derivațiuni". El dă în acest sens un exemplu convingător: marinarii greci îl invocau pe Poseidon, ca apărător al lor pe mări, creștinii o invocă pe Fecioara Maria. Dar și un apărător divin, și celălalt sunt doar "derivațiuni", producte ale raționalismului. Esența rămâne nevoia omului de a crede în ceva, de a cere ocrotire divină. Ea e dincolo de aparențe. Așa ajunge el la doctrina puterii. Societățile s-au succedat una alteia tocmai ținând seama de esențe, de "reziduuri", de elementele iraționale. Altfel n-ar fi existat. Cine a condus aceste diverse societăți, fiecare având o elită conducătoare, a ținut seama de ele, după ce le-a cunoscut, bineînțeles, și le-a încurajat. Elita a raționalizat iraționalul. A manipulat "reziduurile" controlând "derivațiunile". În definitiv, constată Pareto, și de fapt toți sociologii, elita politică guvernează prin manipulare. Ea cunoaște esențele și știe cum să folosească derivațiunile pentru a ajunge la țintă, adică la putere și mai ales la menținerea ei. "Istoria e cimitirul aristocrațiilor", scrie Pareto. O elită succede alteia. O declara fără înconjur și un aristocrat ca P. P. Carp: "De milenii, mulțimea și prostimea tot muncește, iar elita tot guvernează. Mulțumită acestei orânduieli neclintite s-au putut ridica piramidele ca și templele de la Karnak și Luxor, precum mai târziu au putut înflori minunile arhitecturii și ale artei elene... De atunci și până astăzi nu s-a schimbat nimic în fond și nimic nu se va schimba în vecii vecilor... Atât numai că ne costă mai mult aparatul de guvernământ". Cu alte cuvinte istoria nu este altceva decât o succesiune a elitelor. A guvernanților. Dar de ce se succed elitele? De ce o elită trebuie să lase locul alteia? Pentru că elitele sunt afectate de două pericole: acumularea de indivizi inferiori în cadrul și la nivelul ei și acumularea de indivizi superiori în clasele inferioare, care nu fac parte din elită, dar ar vrea să parvină. Și atunci se ajunge la înlocuirea elitei existente cu o alta. Doar rareori faptul se produce prin transformare treptată. De regulă se face prin revoluție. Definirea unui individ în inferior sau superior se face în funcție de capacitatea acestuia de manipulare. Orice societate are conducători și conduși, guvernanți și guvernați.

Schema propusă de Pareto pare simplistă în era democrației când dinamica elementelor sociale mobilizează mersul istoriei. Dar ea este foarte fertilă în orice analiză cu caracter social. Robert Michels, de pildă, pornind de la Pareto, analizează ideea elitei în liberalism și democrație și dă peste oligarhie. Și constată că în orice structură socială există o oligarhie, că în orice partid, de pildă, se formează o oligarhie. De aceea nu este bun, după el, principiul reprezentativității. Pentru că e substituit în fapt de oligarhie. Încărcată de sugestii interpetative mai ales pentru scrierea istoriei politice, teoria lui Michels nu e la fel de productivă în construirea edificiului social, reprezentativității nepropunându-i-se nici un înlocuitor.

Gânditorii preocupați de teoria elitei se pot grupa în tradiționaliști (de Maistre, de Bonald, von Haller...), în critici ai democrației reprezentative în faza ei de dezvoltare ( citații Pareto și Michels, cărora li se adaugă autoritar Gaetano Mosca) și în teoreticieni ai rasismului (Gobineau, Chamberlain, Maurras, Spengler, Guenon, Evola). Lor li se adaugă numeroși alții, desigur, dar cei mai sus menționați par a fi puncte de referință. Elita e definită cantitativ. Ea este minoritatea într-o societate sau alta. În spatele diferențierii stă, așadar, nu o reală ierarhie, ci o suprapunere de cantități. Nu înseamnă ipso facto că ar lipsi calitatea. Dar ideea de minoritate duce automat la cantitate mai mult decat la calitate. Din perspectiva teoriilor moderne asupra elitei, se desprinde ideea că elita, nu numai cea politică, este minoritară. Ba, cum spunea Eminescu, e adevărat într-un context diferit, elita era chiar "superpusa". Scrie sociologul Ilie Bădescu, în lucrarea sa "Sociologia eminesciană": "Eminescu pare a fi primul teoretician modern (sau în orice caz primul dintre cei pe care-i recunoaștem noi ca atare) care a analizat complet și cu argumente de sociologie, pe toate nivelurile și în articulațiile sale esențiale, fenomenul imperial în corelațiile sale cu destinul popoarelor aflate în orizontul istoric al unui imperiu. (...) Aici (în Răsărit, n.n.), elementele fostului imperiu au trecut în noua mașină a statelor naționale, dar nu spre a contribui la creșterea civilizației naționale, ci doar pentru a-și conserva privilegiile de clasă. Așa se face că aici noile clase de guvernare au căpătat profil de pătură superpusă." Tânărul cercetător C. Pantelimon, într-un recent studiu publicat în Revista Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, preluând discuția despre pătura superpusă eminesciană, constată că numai elita răsăriteană, diferită de cea occidentală, numai ea are caracter de pătură superpusă, cealaltă, adică aceea occidentală, are caracter organic și a avut o contribuție pozitivă la dezvoltarea civilizației apusene

Pe de altă parte, atunci când scria Eminescu societatea românească modernă chiar era divizată între o masă întinsă și parcă uitată de istorie și o pătură guvernantă la polul opus al societății. Contactul dintre cei doi poli era de fapt confruntare. În România nu era ca în Rusia unde diferența dintre mir și aristocrație era imensă. Dar nici departe nu era de această distanță socială periculoasă. O distanță care lăsa loc tuturor dezvoltărilor negative din societatea românească de atunci. În aceste condiții 1907 n-a fost întâmplător. Si n-a fost doar posibil. A fost chiar un fapt normal. Raportul masă-elită nu a funcționat întermeni normali și refuză o analiză în acești termeni. Abia după primul război mondial încercarea de echilibrare socială repune discursul într-o poziție de analiză proprie. Și în societatea românească au ecoupuncte de vedere ca acela al lui Ortega y Gasset sau M. Arnold, de salvare a elitei în epoca societății de masă, ca acela al lui R. Roland, Julien Benda, Ștefan George, privind condiția intelectualului, sau al reducerii comportamentului uman la instincte ca în foarte la modă cartea Tunul de oțel a lui Ernest Junger, sau a dureroasei probleme a raportului dintre elită și tehnologie, așa de prezentă la Arthur Kostler, Curzio Malaparte sau Virgil Gheorghiu, sau în filmele Cabinetul dr. Caligari sau Testamentul dr. Mabuse. Așezarea poetului pe cel mai înalt piedestal de un Gabriele D'Annunzio sau Mallarmé găsește ecou la București în opera lui Ion Barbu, unde poezia devine unica religie. Practic întreaga mișcare de idei și tendințe privind elita, inclusiv cea politică, găsește la români reacții și atitudini. Implicit concepții ca acelea ale lui Carl Schmitt sau G. Gentile. Extraordinara deschidere intelectuală a românului e atentă la întreaga mișcare de idei.E și încurajată de prezența în câmpul ideilor a unor intelectuali înfometați de nou și capabili de reacții cultivate. În momente de după ceva și așteptând altceva, cum a fost momentul interbelic european, elita a foststarea de veghe contraprimejdiilor celor mari. Ea n-a mai fost nici clasa de deasupra celor de jos, pătura superpusă, nici aristocrația care decade din timp în timp, ci clasa care nu decade (căci salvează întotdeauna spiritul cetății). Elita a fost acel ceva prin care, în ciuda masei(plină de neputințe de tot felul), sau dincolo de ea, salvează cetatea. Dacă nu în realitatea vieții, cel puțin, sau tocmai de aceea, în lumea ideilor.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 18

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: