Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Euroscepticismul prosperității

George ANGLIȚOIU

Precizam într-un articol anterior (Limitele extinderii Uniunii Europene) necesitatea focalizării eforturilor Bruxelles-ului pe atragerea în interiorul spațiului comunitar a trei prospere state europene, anume Norvegia, Elveția și Islanda. Justificam atunci această prioritate strategică de extindere a UE prin imperativul rebalansării cel puțin economico-financiare a Uniunii în contextul costisitoarei extinderi spre Estul ex-comunist.



Liber-schimbism DA

 

Numitorul comun pentru cele trei state în discuție îl constituie apartenența lor la EFTA (Asociația europeană a liberului schimb), organizație economică fondată în 1959 al cărei scop l-a reprezentat instituirea unei zone de liber-schimb, bazată într-o primă fază pe eliminarea tarifelor vamale la produsele industriale. Promovată de Marea Britanie, drept replică la fondarea cu doi ani înainte a Comunității Economice Europene (CEE), EFTA va reuni la început șapte state capitaliste nedornice, mai ales, să sacrifice suveranitatea națională de dragul unei mult prea riscante formule integraționiste. Astfel, fostei puteri imperiale britanice i se vor alătura statele scandinave (Norvegia, Danemarca și Suedia - de la început; Finlanda - cu statut asociativ din 1961, iar membru plin din 1986; Islanda va adera în 1970), două state neutre (Elveția și Austria) și Portugalia corporatistă aflată sub regimul de dictatură a lui Salazar.

Fără a intra in detaliile istoriei EFTA, trebuie totuși precizat faptul că va fi chiar Marea Britanie cea care va da tonul părăsirii organizației liber-schimbiste în favoarea CEE, prin aderarea din 1973, împreună cu Danemarca. Astfel, politica externă a Londrei din anii '60, oscilândă între aranjamentele minimaliste specifice EFTA și beneficiile economice generale deja existente în cadrul Pieței Comune au dereglat busola și agenda de lucru a EFTA, alte două state, Danemarca și Norvegia, alegând concomintent Marii Britanii opțiunea aderării la CEE. Ulterior, Portugalia (1986), Suedia, Austria și Finlanda (1995) vor prefera la rândul lor construcția comunitară celei liber-schimbiste, EFTA devenind astfel o organizație periferică pe scena aranjamentelor economico-financiare europene, singura achiziție fiind aceea a minusculului ducat de Liechtenstein, în 1991.

 

Integrare europeană NU

 

Apare implicit întrebarea de ce restul statelor EFTA nu au considerat necesară aderarea lor la UE, cât timp rațiunile de stat de respingere a candidaturii lor (pe tipicul Franței unui Charles de Gaulle negând de două ori, în 1963 și 1967, capacitatea Marii Britanii de a face față rigorilor CEE) deveniseră caduce. În plus, criteriile politico-economico-juridico-administrative așa cum vor fi ele formulate în perioada 1993-95 (Consiliile Europene de la Copenhaga, Essen și Madrid) vor fi fost consacrate problemelor specifice ale Estului prea puțin dezvoltat, iar nu standardului de democrație și performanțelor economice ale unora din cele mai prospere și civilizate națiuni europene, beneficiare ale unor standarde de viață și ale unor PIB-uri spectaculoase prin comparație cu statele fostului lagăr comunist - peste 30.000 euro per capita.

 

Norvegienii nu mai vor uniune

 

Norvegia prezintă în sine un paradox câtă vreme în două rânduri guvernul a exprimat o poziție oficială în sensul aderării țării la CEE-UE, a negociat în termeni apreciați a fi favorabili condițiile integrării (mai ales dificilele capitole privind pescuitul și industria extractivă off-shore a petrolului și gazelor naturale), dar a fost înfrânt în referendumurile din 1972, respectiv 1994 și silit să demisioneze, creând astfel un precedent politic demn de ținut minte de către orice partid norvegian ce vrea să rămână la putere. În esență, explicația oferită în ambele momente s-a referit la sensibilitatea cronică a norvegienilor de a renunța la atributul suveranității, istoria lor medievală și modernă stând sub semnul uniunilor, de genul celei panscandinave de la Kalmar (1397-1523), formulă dinastică prin care Norvegia își va pierde autoguvernarea și însemnătatea; vor urma alte uniuni, bilaterale, dar în fapt dominații la care vor fi supuși de către vecinii nordici, danezii (1523-1814), iar ulterior suedezii (1814-1905).

Dincolo de aceste rațiuni istorice neîndoios importante, cauzele concrete aplicabile mentalului colectiv cotidian, specific procesului de globalizare, privesc obligatoriu și dimensiunea economică a integrării, cel puțin pentru cea de-a doua candidatură. În perioada 1992-94, de pregătire pe plan intern a referendumului (ca instrument legal suprem de validare populară a unei opțiuni strategice în istoria unui stat precum Norvegia), sistemul bancar va fi grav afectat de recesiunea economică declanșată la finele anilor '80 (din cauza dependenței de evoluția pieței petrolului, al cărui preț se prăbușește în acea perioadă), fiind astfel necesară intervenția statului, finalmente singura soluție, impopulară, dar viabilă, dovedindu-se a fi naționalizarea principalelor bănci. În acest context, preparativele comunitare de elaborare și implementare a Tratatului de la Maastricht instituind Uniunea Economică și Monetară, ca prim pilon al UE, au avut un impact mai degrabă negativ asupra opiniei publice norvegiene, alimentate în parte și de referendumul danez ce a respins într-o primă fază noul document fundamental pentru viitorul integrării. De menționat că vecinele scandinave, Suedia și Danemarca, vor evita, de altfel, să facă parte din zona euro. De asemenea, pilonul doi - PESC (Politica externă și de securitate comună) va genera în rândul norvegienilor aceeași percepție ca și în cazul danezilor de duplicare inutilă (câtă vreme NATO se dovedea a fi cea mai de succes alianță militară din istorie), extrem de costisitoare și implicând riscul apariției de noi hegemoni europeni.

Trebuie amintit și faptul că Norvegia face parte din același an, 1994, din EEA (Aria economică europeană), aranjamentul de liber-schimb negociat între UE și EFTA (1989-1991) și care este privit la Oslo drept metoda eficientă și înțeleaptă de a fi partener al Bruxelles-ului în economia mondială, fără a cădea sub incidența constrângătoare a unor norme interne comunitare gen Pactul de stabilitate pentru Europa.

 

Bănci, ciocolată, ceasuri - neutralitate, izolare, tradiții arhaice

 

Euroscepticismul elvețian are o natură diferită de cel norvegian în primul rând prin absența voinței politice de integrare în structurile economice și de securitate europene și euro-atlantice, cu excepția EFTA. În perioada Războiului Rece, Elveția, deși a rămas un stat capitalist, cu o societate, un regim politic și opțiuni economice implicit anticomuniste, nu a urmărit să adere la NATO, considerente geopolitice tradiționale, dar și percepția vestică a colaborării tacite cu Reichul nazist impunând continuitatea neutralității armate, favorizate de poziționarea geografică prezervantă. Cât privește integrarea europeană, aceasta nu a fost relevantă pentru societatea elvețiană atât din punctul de vedere al organizării în cantoane și comune autonome, cât și din acela al transferului de suveranitate dinspre "formula magică" de guvernare pluripartită (doi liberali, doi conservatori, doi social-democrați și un țărănist) spre foruri de decizie non-elvețiene, irelevante pentru specificul unei țări ce a acordat drept de vot femeilor abia în 1971 (în cantonul Appenzel în 1990), a amendat legea (până atunci patriarhală) a căsătoriei în 1985 și care a refuzat până și participarea la EEA. Paradoxul elvețian nu se oprește însă aici, căci deși sediul european al ONU este la Geneva, Berna nu a voit nicicând să adere la concertul internațional formalizat în cadrul celei mai ample organizații contemporane.

Complexa și schimbătoarea configurare a sistemului internațional va oferi însă surprize neplăcute Elveției, un uriaș scandal diplomatic și de imagine generală nemaiputând fi evitat în anii '90 în privința conturilor evreiești ori guvernamentale din statele ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial, deturnate de naziști spre confidențiale conturi din băncile elvețiene. Imperativul restituirii și reparațiilor va diviza societatea elvețiană, căreia nu-i sunt străine atitudinile xenofobe și opțiunea politicilor guvernamentale de limitare drastică a imigrației. Finalmente, electoratul din Țara Cantoanelor va vota cu greu, în 2002, aderarea Elveției la ONU, soluție in extremis menită a-i mai salva din prestigiul șifonat și de a avea totuși acces regulamentar, cel puțin pe viitor, la forul guvernării globale.

 

Islanda, aliata non-armată a SUA

 

Insula Islanda prezintă și ea un specific eurosceptic în principal de natură geopolitică, cât timp apartența la NATO rămâne alegerea strategică principală la Reykjavík, nota bene islandezii fiind singurul stat-membru neposedând armată regulată.

Prioritizând din punct de vedere social-economic, activitățile tradițional-autarhice, islandezii țin la mare cinste victoria lor în așa-numitul "război al codului" (1975-76) prin care cu ajutorul SUA (ce aveau și încă au mare nevoie de poziția strategică a Islandei pentru bazele de submarine) au avut câștig de cauză în disputa cu Marea Britanie în chestiunea extinderii și valorificării zonei exclusive de pescuit de la 5,7 km la 370 km de coastele proprii. Or dacă într-o situație conflictuală cu aliatul natural al Washingtonului au avut câștig de cauză, dispute subsecvente cu Canada ori Norvegia, pe aceleași teme nautico-pescărești, sunt privite de islandezi cu curaj și superioritate.

 

Concluzii SWOT

 

Grila de analiză SWOT (puncte tari/slabe, oportunități/pericole) aplicată euroscepticismului celor trei state ilustrează reticența geopolitică, suveranistă și economică a acestora de a se integra într-o organizație ale cărei obiective de standardizare și coeziune sunt receptate a fi o amenințare nu doar financiară pentru țări deja foarte prospere, cu o speranță de viață, sistem de protecție socială, rate ale angajării forței de muncă și salarizare printre cele mai ridicate din lume. Poziționarea lor geografică la periferia Europei civilizate și metodele tradiționale de guvernare sunt considerate atuuri, ce nu ar trebui pierdute în favoarea unei interdependențe și a unei jurisdicții superioare externe exercitate de la Bruxelles, Luxemburg ori Strasbourg.

În altă ordine de idei, UE pare a se îndepărta de idealul Europei cetățenilor, cât vreme recentele alegeri pentru Parlamentul European au demonstrat lipsa de interes, votul mai degrabă național decât comunitar (practic o repetare a alegerilor interne) și continua ascensiune a partidelor naționalist-eurosceptice.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 18

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: