Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Mircea Malița despre Ronald W. Reagan

Virginia MIRCEA

Interviu cu domnul profesor Mircea Maliþa, fost ambasador al României la Washington în timpul preºedinþiei lui Romanl Reagan.

Cu ce sentimente aþi intrat la Casa Albã pentru a prezenta scrisorile de acreditare ca ambasador al României la Washington?

În primãvara anului 1982 îmi luam rãmas-bun de la prietenii mei din Elveþia. În locul celor trei ambasade simultane (Berna pentru Elveþia, Geneva pentru ONU ºi tot Geneva pentru negocierile de dezarmare), eram numit la Washington. Pe scriitorul Dürrenmatt l-am vizitat la Neuchâtel unde-ºi avea vila cocoþatã pe înãlþimi. "Pleci la Reagan", mi-a spus Dürrenmatt, râzând. "ªi noi am avut un actor rege ºi a sfârºit într-o spânzurãtoare." Mi-a dat atunci o carte despre revolta anabaptiºtilor, care, înainte de a fi zdrobiþi de Luther, ºi-au ales cãpetenie un actor. Pãrerile celui mai mare scriitor elveþian nu erau unice. Un actor în fruntea Americii? Kissinger a rostit o frazã în 1983: "Veþi avea voi, istoricii, de explicat cum un om atât de neintelectual a putut domina California ca guvernator opt ani ºi Washington pentru aproape ºapte." ªi eu aveam îndoieli ºi rezerve.

Cum v-a primit?

Primirea a fost direct uluitoare. Era sfârºit de sãptãmânã ºi Reagan se grãbea sã ajungã la Camp David-. M-a primit neceremonios întrerupând lucrul cu secretara, care nota ultimele indicaþii ºi-i aduna hârtiile cerute. Ce departe eram de primirea de la Berna, cu joben, pantaloni reiaþi ºi caleaºcã trimisã de preºedintele în exerciþiu, un cunoscut istoric cu care mã pregãteam sã am o conversaþie savuroasã. Reagan a luat mapa roºie cu documentul de acreditare ºi pentru o clipã a þinut-o invers zâmbind: "Cum se þine asta?" ºi apoi a îndreptat-o cu un act de amuzament ºi a deschis-o. Nici discursul meu solemn nu s-a þinut, nici rãspunsul lui oficial. Cu douã secole înainte, un ambasador ar fi pãrãsit sala sub motivul cã s-a adus ofensã suveranului sãu. M-a întrebat ca pe o cunoºtinþã veche: "Ce mai faci? Cum te descurci la Washington?" Am intrat în joc ºi am devenit colocvial.

Era o experienþã revelatoare. Acest om detesta formalismul ºi deci birocraþia. Pe el îl interesau înainte de toate oamenii, nu structurile. Va da de furcã diplomaþilor cu metodele lor scorþoase, îmi ziceam.

V-a pãrut deci un personaj mai degrabã neconvenþional ºi simpatic?

Da ºi de o afabilitate "contagioasã" cum a fost numitã, în orice caz dezarmantã. Era masca lui permanentã. Am aflat cã sub aspectul destins ºi amabil se ascundea în acele momente o adevãratã agitaþie interioarã. Îl demisese cu câteva ore înainte pe generalul Haig din postul de secretar al Departamentului de Stat, la care apucasem sã mã prezint, conform uzanþelor, ºi nu te desparþi de ministrul de Externe decât dupã o furtunã ºi un dezacord puternic. Scurt timp dupã aceasta, Haig critica politica lui Reagan în Orientul Mijlociu.

Am început sã-l studiez pe om ºi în curând mi-am dat seama cã este un politician autentic, cãlãuzit de o intuiþie remarcabilã, care presupune ºi ea o experienþã bogatã. Cum a câºtigat Reagan alegerile? Totul intrã într-o propoziþie. Era imediat dupã o umilire de proporþii a Americii prin luareaostatici a diplomaþilor sãi la Teheran de trupele mujahedinilor. Economia mergea prost, relaþiile internaþionale stagnau, Uniunea Sovieticã îºi extindea dominaþia ºi influenþa din Afganistan pânã în Angola. ªi atunci Reagan a adresat americanilor întrebarea: "Drept cine ne iau ãºtia?" Asta rezumã mesajul sãu electoral. O populaþie care dorea sã-ºi recâºtige încrederea ºi respectul de sine l-a ovaþionat ºi l-a ales. A fost o schimbare masivã de atitudine, oamenii nu mai erau deprimaþi, au devenit activi ºi întreprinzãtori, iar politica americanã a devenit muscularã, dupã ce sub Carter fusese resemnatã, defensivã, ezitantã.

Avem, pe de o parte, pe Reagan pãrintele reaganismului economic, adicã al maximei retrageri a statului din treburile economice ºi, pe de altã parte, pe omul care prin intransigenþa sa a produs sfârºitul rãzboiului rece ºi prãbuºirea Uniunii Sovietice. La ce capitol credeþi cã-l reþine istoria pe Reagan?

Cred cã în ambele domenii, Reagan ºi-a manifestat una ºi aceeaºi atitudine. Nu suporta ideea de încorsetare a Americii, de limitare nemeritatã ºi pernicioasã, a imensei sale capacitãþi de inovare ºi de muncã productivã, în care credea. Or, birocraþia, dupã el, sufoca ºi descuraja spiritul întreprinzãtor al americanului, iar pe plan extern, politica se încurcase în strategii sofisticate, care o paralizau ºi o fãceau sã piardã. În cele douã sfere, ºtia cã schimbãrile vin brusc prin miºcãri hotãrâte, energice ºi de mare apel popular. Filosofia sa intrã în enunþuri capoulare: birocraþia statului frâneazã economia (jos cu ea!), strategiile externe adoptate deservesc interesele Americii (altele la rând!).

În materie de reaganism, urmãtorul episod care mi s-a relatat este semnificativ. Timp de 13 ani se duseserã negocieri la ONU pentru o nouã lege a mãrii. Noi reguli pentru riverani, strâmtori, explorarea resurselor, zone economice, podiºul continental ºi multe altele. Încã mai era valabilã seculara definiþie a mãrii teritoriale: e a ta pânã unde bate tunul. Or, asta era 3 mile ºi acum devenise 12. Rezultatul a fost un tratat cuprinzãtor la negocierea cãruia SUA participase activ ºi apoi îl semnase. Trebuia acum ratificat ºi el este adus la Reagan, care priveºte cu mirare imensul volum ce i se prezintã. Îl deschide, îl rãsfoieºte grãbit, întreabã specialiºtii ce conþine. Prinde din zbor atribuþiile noii autoritãþi oceanice care trebuia sã emitã autorizaþii pentru scoaterea... de minereu de pe fundul oceanului ºi spune: "Adicã vreþi ca întreprinzãtorul american sã cearã voie sã lucreze de la un for internaþional, când noi îl scutim de autorizarea forurilor americane? Luaþi-l de aici!" ºi textul nu a mai ajuns sã fie ratificat de Congres.

Ceea ce a produs Reagan a fost o masivã liberalizare. S-ar putea spune cã, aºa cum unii suferã de claustrofobie, Reagan avea fobia cãmãºii de forþã. Prin aceasta ºtia cã exprimã o caracteristicã a caracterului american. Se spune cã pe timpul lui s-a nãscut curentul neoconservator. Atenþie, termenul liberal nu apãrea la republicani decât ca un cuvânt peiorativ legat de doctrinele democraþilor adverºi. Dar ar fi incorect sã-i atribuim lui Reagan o privatizare în exces a Americii. El ºtia cã bugetul statului consuma o porþie bunã din venitul naþional, cã armele îºi continuau cursa, cã aceasta presupunea tehnologie, iar tehnologia - ºtiinþã ºi în fine, ºtiinþa - universitãþi bune. Or, toate figurau, de la soldaþi pânã la profesori, în bugetul de stat.

Reagan era mult mai nuanþat decât pãrea. Ceea ce îºi dorea sincer era sã foloseascã pârghii mai puþine, dar vitale. ªtia prea bine cã dacã Trezoreria nu intervine, moneda ºi economia intrã în derivã. Voia un pupitru de comandã cu cât mai puþine butoane, infinit mai simplu decât tabloul din cabina pilotului de Boeing.

Este adevãrat cã a declanºat pe aceastã temã un mare avânt în dezvoltarea industriei, a serviciilor ºi a afacerilor, un adevãrat reviriment economic în contrast cu cenuºiul deceniu 70!

Este ceea ce a produs un alt conservator de renume, Lady Thatcher, "Doamna de fier", în Anglia-.

Într-adevãr, d-na Thatcher a câºtigat ºi ea alegerile tot dupã o perioadã de recesie ºi de dezamãgire petrecutã sub laburiºti. Aceºtia erau pentru ea, împreunã cu sindicatele, marota principalã. ªi ea a avut o întrebare scurtã ºi clarã pentru englezi: pânã când? Reamintindu-le cã în Londra ei sunt sufocaþi de mirosul gunoiului nestrâns de greviºti. ªi ea, învingând alte obstacole, mai puþin birocraþia statului ºi mai mult obstrucþia sindicatelor, a provocat un fior de trezire a economiei.

Daþi-mi voie sã evoc un moment trãit de mine. În 1990 am fost invitat de d-na Thatcher sã vãd din nou universitãþile engleze (prima datã fusese în 1971) ºi în apartamentul ei din Londra (pierduse postul de prim-ministru) a þinut sã-mi împãrtãºeascã din vederile sale privind tranziþia care aºteaptã þãrile în perioada post-comunistã. ªtiam cã s-a înþeles bine cu Reagan ºi cã minþile lor s-au întâlnit pe multe subiecte. Am fãcut o greºealã însã. Citind cartea despre Reagan ºi Thatcher, care chiar apãruse, d-na Thatcher n-a ascuns rezerva ºi chiar indispoziþia de a fi prezentatã, poate cã în umbra lui, în compania lui Reagan. Dacã aº fi reflectat puþin, aº fi înþeles cã ea nu l-a iertat niciodatã pentru criza din Falkland (Maldive) când ea trimisese flota sã le elibereze de sub argentinienii invadatori, în timp ce americanii, de pe o poziþie cvasineutrã, încercau sã gãseascã o soluþie practicã. ªi în economie, ca ºi în politicã, Thatcher evita sã fie tratatã drept un Reagan al Europei. Parteneriat, da. I l-a recomandat cu cãldurã pe Gorbaciov lui Reagan ºi acesta a fost influenþat de sfatul ei. Dar când cei doi bãrbaþi de stat au ajuns la formule ce i se pãrau lui Thatcher îndepãrtate de realitãþi (distrugerea tuturor armelor nucleare), ea a dat o fugã la Washington sã trezeascã în Reagan prudenþa ºi realismul.

Am ajuns la partea politicã. E Reagan omul care a învins comunismul prin politica lui forte, cum spun articolele la moartea sa recentã?

Comunismul, cred, s-a dizolvat singur, prin implozie. Nu cu un bang, ci cu un suspin, cum spune titlul unui film celebru despre sfârºitul lumii atomice. Într-adevãr, existã o doctrinã Reagan a luãrii intervenþiei în faþã pentru a stãvili în America Centralã sau în Africa, prin acþiuni militare, ceea ce el interpreta avansurile de poziþie a unei politici expansioniste brejneviene. Dar cred cã erau mai degrabã demonstraþii limitate ale unei voinþe americane de a nu le admite. Important este cã Reagan nu era un om al rãzboiului. Nu numai cã nu a spus asta niciodatã, dar în ceea ce se putea citi sincer atunci ºi ce se reconstruieºte astãzi, dorea sincer pacea. Rareori om politic care sã vorbeascã cu atâta oroare de grozãviile ºi riscurile unui rãzboi nuclear. Dar voia sã se înþeleagã cã acest lucru nu înseamnã pentru America defetism ºi resemnare.

Cuvintele sale aspre la adresa comunismului ca o întruchipare a "rãului" ºi mãsurile de forþã în diverse conflicte deschise erau tactice, ºi nu strategice. Credea cã un duº rece este necesar pentru a putea reveni la o strategie de pace.

Reagan era convins cã dacã va putea explica liderilor sovietici, de la om la om, conform metodei lui personale, ieºirea din ameninþarea balanþei de teroare nuclearã, va izbuti sã-i convingã. Dar, în prealabil, a vrut sã le arate prin acþiuni rãsunãtoare cã drumul lor e greºit. În primul rând, balanþa aceasta era pentru el acea cãmaºã constrângãtoare pe care nu o suporta. America poate ieºi din ea, poate sã se apere, nu acceptã sã fie ºantajatã. ªi a gãsit calea: rãzboiul stelelor. America îºi dezvolta un sistem de apãrare antirachetã, ceea ce balanþa nu accepta. El demonstra cã îºi poate permite sã realizeze acest scut, ce implica eforturi ºi cheltuieli pe care alþii nu ºi le-ar putea permite.

ªi, într-adevãr, era bine informat cã în Uniunea Sovieticã criza de sistem începuse pe plan economic, prin incapacitatea de a inova, prin superextinderea pe care nu o putea susþine. În prima parte a mandatului sãu a considerat cã nu trebuie sã ajute un imperiu ce dã semne de slãbiciune ºi derutã internã, cu succesiuni nefericite de conducãtori trecãtori, ci dimpotrivã sã adânceascã procesul disoluþiei lui prin fermitate. Dar în a doua parte, dupã 1984, a revenit la ceea ce urmãrea de fapt. Întâlnirile cu Gorbaciov de la Reikjavik au constituit ocazia discuþiei de la om la om la care visa. E suficient sã vezi de câte ori Reagan a spus cã aºteaptã o asemenea convorbire ºi cu cât tact ºi cât de constructiv s-a arãtat întotdeauna liderilor sovietici, în scrisorile sale. Orice rigiditate a dispãrut, argumentele nu erau de forþã, ci de convingere. ªi colaborarea a fost reluatã pentru realizarea unei dezarmãri efective.

Îmi amintesc de o discuþie cu Dobrânin, ambasadorul Uniunii Sovietice la Washington, în momentele din '82 ºi '83 când declaraþiile lui Reagan erau considerate de mulþi o reînviere a rãzboiului rece.

Dobrânin, un mare diplomat de altfel, era total descurajat. El, care intra când vroia la Departamentul de Stat, unde era salutat de uºierii care-l cunoºteau prea bine, acum aºtepta fixarea de audienþe ºi stãtea la coadã. Schimbul lui de idei cu personalitãþile americane se rãcise ºi încetase. Vedea sfârºitul destinderii ºi semne ale preeminenþei forþei ºi riscurilor de conflict. I-am spus atunci cã, din ceea ce am înþeles eu, e o fazã trecãtoare, ce va fi urmatã de gesturi de apropiere ºi de un nou dezgheþ, pe care de obicei oamenii ce trec dreptfermi ºi imbatabili pot sã le facã, siguri cã vor fi urmaþi, aºa cum exemplele abundã, în cazul Nixon de pildã. Nu cred cã l-am convins, dar singur ºi-a dat seama cã sub aparenþe stau curente invizibile mai puternice.

Reagan a contribuit desigur la grãbirea unui proces al cãrui deznodãmânt s-a produs sub Bush, pe atunci vicepreºedinte al SUA, urmaºul sãu la preºedinþie.

Cred cã m-am lungit cu explicaþiile, dar nu îmbrãþiºez mitul întreþinut încã, mit care îl aratã pe Reagan un monument al forþei ºi al uzului ei în relaþiile internaþionale.

Poate observaþiile dumneavoastrã se leagã de analiza lui Kissinger, care-l considerã pe Reagan drept un wilsonian, continuator al acelui preºedinte (pe Reagan îl chema ºi Wilson), care a fost pentru forþã ºi rãzboi ºi mare promotor al pãcii dupã rãzboi.

Vedeþi, Kissinger este un adept al ºcolii realismului, al prioritãþii forþei în relaþiile internaþionale ºi, de fapt, nu aparþine ºcolii wilsoniene. Nici cu Reagan nu s-a împãcat. N-a mai fost luat, el care servise sub Nixon, în noua administraþie republicanã a lui Reagan. Kissinger spune cã Reagan a fost un exponent al "excepþionalismului" american, dupã care America are o vocaþie specialã în lume în apãrarea libertãþii. De aceea geopolitica, balanþa puterii, sferele de influenþã atât de dragi realiºtilor, nu apar în gândirea wilsonianã, dar nici la Reagan, care revine la valorile pe care SUA trebuie sã le propage în lume. Vorbind de valorile americane, Reagan voia sã dea o nouã direcþie politicii externe a SUA, "bazatã pe explicarea fãrã jenã sau scuze a propriilor noastre nepreþuite instituþii libere". Ceea ce Reagan obiecta faþã de aceste concepte ale analiºtilor a fost ineficacitatea schemelor lor, devenite complicate, încurcate ºi ambigue, o nouã cãmaºã de care voia sã se dispenseze. Dar Kissinger recunoaºte cã intuiþia lui Reagan ºi metodele sale aparent simple, care-i contrariau pe academicieni, au dat rezultate istorice.

Pot sã întreb dacã într-adevãr n-aþi avut discuþii politice cu Reagan, aºa cum aþi spus într-un interviu recent?

Da, repet, nu am fãcut în cei aproape trei ani cât am stat la Washington nici un demers special la preºedinte. Mã foloseam de numeroase prilejuri pentru a-i strecura indirect câte o doleanþã. Cum merge, întreba el? Sperãm sã obþinem clauza naþiunii celei mai favorizate, ziceam eu. ªtiam prea bine cã se ocupã de chestiunile mari care îl absorb. Problemele politice ºi economice numeroase, ale relaþiilor bilaterale româno-americane le discutam la Departamentul de Stat, cu Schultz, profesorul de economie de la Chicago devenit ministrul de Externe, ºi cu Eagleburger, fost ambasador al SUA la Belgrad, ce cunoºtea relaþiile cu zona noastrã ºi acum conducea afacerile politice. Întreþineam relaþii cordiale cu vicepreºedintele Bush, care mã invita deseori la Casa Amiralitãþii, unde locuia, la ceaiuri cu colaboratori de-ai sãi. La el am apelat de multe ori pentru sprijin.

ªi acum, o altã întrebare. Existã vreun moment legat de Reagan care v-a rãmas întipãrit în minte ca o amintire personalã?

Da, primul este deschiderea Jocurilor Olimpice la Los Angeles în 1984. Stadionul imens era strãbãtut de ºirul delegaþiilor naþionale, care, una câte una, ajungeau în faþa tribunei. Din motive de securitate, preºedintele ºi soþia lui ºi alte câteva persoane se aflau într-o micã lojã de sticlã, cocoþatã pe acoperiºul tribunei. Stãteau ca ºi preºedintele pe scaune. De trei ori, Reagan s-a sculat în picioare, în afara trecerii delegaþiei americane. ªi o datã a fost pentru delegaþia României. Am trãit acel moment cu emoþie din tribuna de vis-à-vis de unde îl vedeam bine. Era un omagiu adus þãrii care, în ciuda boicotului blocului socialist, a participat la Jocuri. ªtiam cã decizia nu s-a luat uºor ºi îmi plãcea sã cred cã eforturile ambasadei de a-i vedea pe olimpicii români în America n-au fost inutile.

Al doilea moment, evit cât pot sã-l citez fiindcã mã implicã într-un grad mai mare. Un personaj important al conducerii României nu voia sã plece de la Washington, unde se afla în vizitã, fãrã sã fie primit de Reagan, ceea ce era foarte greu, cunoscute fiind obiceiurile preºedintelui. Am pus la bãtaie toate relaþiile pentru a obþine audienþa. Ea s-a produs, eu traduceam. A fost transmis salutul preºedintelui României, s-au evocat bunele relaþii, bunele lui intenþii ºi indirect se sugera o invitaþie de a veni din nou în America. ªtiam cã mi se reproºeazã cã nu lucrez destul sau deloc pentru o asemenea vizitã care, la mijlocul anilor '80, ºtiam cã va fi un dezastru.

Reagan se face cã nu aude textul de lemn ºi spune cã da, relaþiile merg, ambasada se strãduieºte mult, lucreazã bine ºi mai trânteºte o apreciere la adresa muncii mele. Îmi ziceam: iatã "sãrutul de moarte al inamicului", gândindu-mã cum va fi comparatã tãcerea faþã de "conducere" cu o preþuire a unui "nenorocit de ambasador, care ºi-a construit acolo o platformã personalã". N-ai tradus tot, m-a corectat Reagan, vãzând cum am adaptat rezumativ ceea ce spusese el.

Se atribuie rechemarea mea ºi scoaterea din diplomaþie, ca ºi celelalte mizerii cum erau supravegherea strânsã, interdicþia de a lua legãtura cu strãinii ºi alte multe hãrþuieli în cei cinci ani urmãtori, acestui moment. Dar cred mai degrabã cã era ceva mai adânc: contestarea de cãtre mine a unor decizii de politicã externã pe care le gãseam cu totul dãunãtoare. În special, ele obiectau la mãsuri luate de Cabinetul 2, ale a cãrui urã ºi persecuþie mi le-am atras.

Dar cum vã cunoºtea dacã vã întâlneaþi festiv ºi pe scurt?

M-am întrebat ºi eu ºi am atribuit Departamentului de Stat, care din datorie însoþea orice primire cu biografia ºi caracterizãrile persoanelor vizitatoare, ºi care probabil a strecurat observaþii cã am muncit enorm în trei obþineri ale clauzei prin vot, vizitând Congresul cu o insistenþã ce a început sã devinã incomodã. La fel cu multe alte instituþii americane, universitãþi, academii, cicluri de conferinþe în cadrul Consiliului pe Probleme Externe în diferite oraºe ºi state. Vedeþi, diplomaþii ºtiu cã existã chei pentru a susþine dialoguri ºi a purta negocieri în alte þãri. La francezi, eºti preþuit pentru idei exprimate elegant, la germani dacã eºti metodic, la englezi dacã te bazezi pe cazuri, ºi nu pe teorii, la japonezi dacã recurgi la analogie. Americanii remarcã dacã munceºti ºi te baþi în mod sportiv pentru interesele þãrii tale. Este posibil ca acest lucru sã fi fost înregistrat ºi comunicat preºedintelui.

Vorbiþi de munca preþuitã de un om care trece drept un leneº, un iubitor al siestei ºi recreaþiei.

Nu cred cã este adevãrat. Imaginea aceasta a circulat din cauza felului sãu de a lucra. Despre Carter mi-a povestit cineva cã citea dosare foarte groase toatã noaptea, subliniindu-le cu creionul ºi venea la ºedinþa Cabinetului cu ochii roºii, dar documentat. La celãlalt pol se situa Reagan, bãnuit cã nu a deschis nici un dosar ºi cã nu citeºte nici un referat mai lung de o paginã. Vãd în asta nu comoditate, ci capacitatea de a urmãri esenþialul, înecat în texte formale ºi neconcludente, de care se apãra prin instinct. Aceeaºi persoanã spunea cã la concluzii (culmea!), Reagan lua decizii mai corecte ºi mai eficiente decât predecesorul sãu.

Aþi muncit mult ºi o revistã americanã a vremii a spus cã aveþi o mare vizibilitate la Washington. Ce va zice un om în vremea noastrã? Nu cumva aþi lucrat mult pentru o cauzã rea, cã aþi muncit degeaba sau, mai rãu, cã prin atâtea relaþii ºi negocieri, aþi promovat regimul ºi pe Ceauºescu?

Ipoteza nu e neîndreptãþitã. Dar ceea ce s-a întâmplat nu o confirmã. În cursurile mele de diplomaþie am arãtat cã diplomatul este, de câteva sute de ani încoace, reprezentantul intereselor þãrii, ºi nu al suveranului sãu. Interesul þãrii era ca SUA sã nu întrerupã relaþiile cu noi, lãsându-ne o posibilitate de a fi legaþi de lume ºi ferindu-ne de izolarea unei Corei de Nord, þarã admiratã de conducerea României. În anii 80 numele lui Ceauºescu nu mai trezea simpatie în SUA ca în 1968. Dar România era prezentã în imaginea americanului obiºnuit. Mergeai la... magazin ºi erai întrebat de unde eºti. Spuneai România ºi trezeai simpatie; ah! Nadia sau ah! Nãstase! Vedeai produse româneºti de export. Se ºtia de prezenþa constructorilor sau a specialiºtilor români în lumea a treia. Muzicienii români câºtigau concursuri ºi ambasada organiza concerte cu ei în care îºi aduna prietenii. Cercetãtorii români se strecurau, luau burse, grupuri de specialiºti veneau în SUA. Cum se zice, nu eram fitecine. Eram în lume ºi în SUA, unde relaþiile economice atinseserã miliardul de dolari în 1984.

Cum era relatatã aceastã activitate în presa noastrã e un alt lucru. Organizam o serie de reuniuni cu prietenii mei, mari teoreticieni ai relaþiilor internaþionale, azi decedaþi, Burton ºi Azar, despre politica externã a României. Se vorbea puþin sau deloc în asemenea conclave academice despre Ceauºescu. Dar presa românã relata cã a avut loc o manifestare consacratã ideilor sale, sub acest titlu chiar. Era vremea când intervenþia anunþatã a ministrului de Externe despre România apãrea în ziare sub titlul: "Ideile lui Ceauºescu prezentate Adunãrii Generale". Puteþi verifica.

Astãzi se vorbeºte mult în politicã ºi în relaþiile internaþionale de imagine. A ilustrat Reagan puterea imaginii în diplomaþie?

În mare mãsurã, da. A fost un personaj carismatic. A cultivat imaginea, a folosit-o, a proiectat-o. Dar imaginea singurã, aºa cum este confecþionatã uneori, nu e eficientã decât pe termen scurt ºi se prãbuºeºte repede, dacã nu are în spatele ei o bazã solidã de realitãþi ºi convingeri. Reagan a avut convingeri sincere, care au corespuns proceselor reale ineluctabile ce se desfãºurau în vremea lui, nepercepute sau neînþelese de alþii. Capacitatea de a sesiza, de a le exprima popular ºi succint în sensul lor este o calitate mai mare decât aceea de a juca un rol într-o piesã scrisã de alþii, oricâtã artã merituoasã ar cere acest lucru.

Publicat în : Interviu  de la numărul 16

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: