Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Rusia și relațiile sale cu Occidentul

Sebastian HULUBAN

Necunoscuta principală a sistemului de ecuații creat de dubla extindere spre est a NATO și Uniunii Europene după sfârșitul Războiului Rece rămâne Rusia. Incertitudinea creată de variabila rusă este tratată, în premieră, de către cele două organizații etalon ale comunității transatlantice, în primul rând prin demersuri instituționale și nu variabile geopolitice, strategice sau militare. Din păcate în România, analiza instituțiilor (atât la nivel domestic cât și la nivelul organizațiilor internaționale) este un domeniu, eufemistic numit, retardat. Majoritatea sofiștilor pretinși analiști de politică externă sau relații internaționale inundă mințile publicului cu analize "diplomatice" (specifice secolului XIX), "geopolitice" sau "strategice" (secolul XX), dacă nu chiar cu teorii ale conspirației (atemporale). Tragedia și semnalul de alarmă față de lipsa de rigoare și fundament analitic este cu atât mai mare cu cât România a aderat deja la NATO și este aproape de integrarea în Uniunea Europeană. În literatura de specialitate instituții ca NATO și UE sunt catalogate drept "comunități epistemice", respectiv instituții ce caută, analizează, prelucrează, conservă și utilizează informație, cunoaștere și experiență.



Atracțiile "stânii epistemice"

 

Rămânând în sfera analizei instituționale, una din explicațiile cu autoritate referitoare la influența structurii sistemului internațional asupra instituțiilor de securitate spune că alianțele militare, ca actori instituționali viabili, au capacitatea de a supraviețui dispariției amenințării care le-a creat. "Elixirul" acestei supraviețuiri a fost gustat deja de NATO și el se numește adaptabilitate instituțională internă. Cu alte cuvinte, NATO - ca organizație de apărare colectivă - nu doar a supraviețuit dispariției amenințării sale imediate, URSS, ci a reușit să se refacă instituțional din interior, dobândindu-și o dimensiune nouă, de forum de securitate colectivă, în care Federația Rusă (principalul descendent al URSS) este acum inclusă într-un forum instituționalizat, respectiv Consiliul NATO-Rusia. Astfel, ca reacție la schimbarea nuanțelor sistemului internațional, respectiv trecerea de la amenințarea directă, primordial nucleară, a URSS, la combaterea risurilor și incertitudinilor create de conflictele intrastatale (fosta Iugoslavie) sau terorism, NATO și-a construit noi mecanisme instituționale, respectiv un conglomerat de formate bi sau multilaterale, începând cu Consiliul NATO-Rusia și terminând cu Parteneriatul pentru Pace și Inițiativa Mediteraneană. Subliniez "dobândirea unei dimensiuni noi" în locul mult utilizatului și bombasticului termen "transformare" deoarece articolul V al Tratatului de la Washington este încă în picioare, nealterat, ba mai mult extins asupra unor foste republici sovietice vecine Rusiei (statele baltice).

De cealaltă parte, Uniunea Europeană evoluează și ea pe o orbită din ce în ce mai clar definită de necesitatea de securizare. Strategia de Securitate adoptată de Consiliul European în decembrie 2003, împreună cu documentul de inițiere a unei noi politici comunitare, Europa Lărgită - Noile Vecinătăți (martie 2003) urmăresc pe două paliere diferite dezvoltarea identității de securitate la nivelul UE. În ceea ce privește proiecul Noilor Vecinătăți, de pildă, acesta are ca scop crearea unui "inel de prieteni" la frontierele Uniunii Europene lărgite, ce include la Est state ca Moldova, Ucraina, Belarus, și în curând Georgia, dar nu Rusia. Față de Rusia, Uniunea Europeană dezvoltă un parteneriat special bilateral. Ambiguitatea este ușor de detectat: UE ca "putere civilă" (civil power) dorește politici speciale pentru trei state foste sovietice, fără a lua în calcul influența uriașă jucată de Rusia (nu neapărat ca "putere civilă") în aceste țări. Pe de altă parte, în relația bilaterală cu Rusia, Comisia Europeană a recunoscut recent (februarie 2004) necesitatea reconstrucției din temelii a cadrului de negociere bilateral, dominat până la această oră de lipsă de consecvență și eficacitate. Au reieșit astfel la iveală din nou tarele construcției instituționale europene: efectul președinției prin rotație asupra politicii externe comune (vezi eșecul summit-ului UE-Rusia gestionat de președinția italiană), precum și procesul de decizie interguvernamental.

 

Paradoxurile "lupului singuratic"

 

Rămân însă unele paradoxuri ce se cer măcar menționate.În primul rând, cum se face că Rusia acceptă cooperarea într-un forum instituționalizat cu NATO, o organizație de care încă se simte amenințată? Adică acceptă cooperarea cu un fost dușman de moarte față de care are încă temeri. Mai mult decât atât, și aici rezidă întrebarea fundamentală: de ce mai există NATO (a se citi prezența militară americană în Europa) când continentul nu se mai confruntă cu nici o amenințare palpabilă, și în plus, principalul forum continental, UE, își dezvoltă în ritmul bine cunoscut propria politică de securitate și apărare (ESDP)?

Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi elaborat decât prin descifrarea matricilor instituționale în care acționează strategic atât NATO și UE, pe de o parte, cât și Federația Rusă, pe de altă parte, în relațiile lor bilaterale. Jocul strategic instituționalizat la nivel internațional (ONU), supranațional (NATO), supranațional și interguvernamental (UE), transnațional (diferite regimuri juridice internaționale, ca de exemplu OSCE) a devenit un instrument indispensabil al politicii externe a statelor occidentale democratice occidentale. Marea surpriză a perioadei post-Război Rece este însă intrarea Rusiei ca partener "marginal" în acest labirint al interacțiunilor strategice instituționale. Spun marginal, deoarece paradoxul rus este determinat de faptul că, în ciuda angajării în diferite geometrii de cooperare internațională (Consiliul de Securitate ONU, OSCE, G-8), Rusia rămâne încă un "lup singuratic" pe scena internațională: nu este încă membru OMC, NATO sau UE, deși este angajată în formule instituționale "speciale" cu ele. O explicație ar fi că Rusia nu dorește de fapt să se integreze în aceste organizații, ci doar să le influențeze deciziile din interior. Însă explicația nu rezistă unui test practic: la Kremlin există o cunoaștere minimală a mecanismelor de funcționare și beneficiilor (recompenselor) aduse de apartenența la organizații internaționale numite "cluburi exclusiviste" cum ar fi NATO și UE, spre deosebire de cluburile inclusiviste (ONU și OSCE). Mai mult decât atât, cum s-ar putea explica faptul că, în ciuda prezumției că Rusia nu are nevoie de apartenența la NATO și UE, menține totuși formatele speciale de cooperare cu ele?

 

Ambiguitatea memoriei

 

Una din posibilele explicații pentru comportamentul Rusiei poate fi dezvoltată printr-o evaluare a "memoriei" participării Rusiei la formate de cooperare instituționalizată cu "comunitățile epistemice" occidentale. Astfel, este relativ bine cunoscut impactul pe care semnarea Cartei Helsinki și crearea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) l-au avut în "îndiguirea" instituțională a regimurilor totalitare comuniste în special în anii 80. Deși, din păcate, impactul creării acestui regim internațional al drepturilor omului a fost relativ minor în România, consecințele sale în alte state comuniste est-europene a fost major, așa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia, prin crearea unei mișcări civice precum Carta 77. Ca să nu mai vorbim de abilitatea statelor occidentale, în special SUA, de a exploata la maximum prevederile juridice ale acordurilor semnate de URSS și sateliții săi. CSCE a fost ulterior considerat unul din cei mai importanți "cai troieni" sau "viruși" introduși în joc pentru dezagregarea funcționalității și dizolvarea bazei de legitimitate a structurilor totalitare comuniste.

Această înfrângere la nivel tactic, instituțional- nu neapărat strategic - nu putea fi acceptată însă ușor de către URSS și apoi Federația Rusă. "Lecția CSCE" a fost bine însușită de noua clasă politică rusă încă de la sfârșitul anilor 80, semnalele transmise de către Gorbaciov privind crearea "Marii Case Europene" perpetuându-se și în perioada post-Război Rece prin mesajele vizând desuetudinea NATO, mai ales în contextul lărgirii spre Est a acesteia. Recent, de pildă, un cunoscut publicist-comentator rus, Vitali Tretiakov, chema cu mult aplomb, în același spirit al "contopirii eurasiatice", la crearea Uniunii Euro-Atlantice, care să aibă trei piloni principali: SUA, UE și Rusia. Printre scopurile vizate de această inițiativă ar fi "salvarea" relațiilor transatlantice (un gest nobil din partea Rusiei), oprirea acțiunilor "iresponsabile" ale SUA, precum și dezvoltarea unui forum instituționalizat pentru apărarea "Civilizației Euro-Atlantice"în fața riscurilor interne și externe, în special a terorismului. Interesant, în context, este faptul că Vaclav Havel, fostul dizident anti-comunist, semnatar al Cartei 77 și fost președinte al Cehiei, a numit NATO drept o "alianță civilizațională".

În concluzie, instituționaționalismul istoric, care susține că statele acționează în cadrul organizațiilor internaționale și în baza percepției și "memoriei" succesului sau eșecurilor acțiunilor precedente, poate explica într-o măsură semnificativă traiectoria relațiilor dintre Rusia, pe de o parte, și NATO și UE, pe de alta. Deși conștientă de consecințele rămânerii în afara jocurilor instituționale occidentale, Rusia este, în continuare, reticentă față de o mai mare implicare datorită, unei amintiri nu tocmai plăcute cu CSCE, asociată poate prea mult la Moscova cu percepția "înfrângerii". Poate tocmai de aici și "setea" Rusiei de a demonstra în ultimii ani ineficiența moștenitoarei OSCE în inițiative ca cele din Transnistria, Cecenia, sau Georgia. Cu alte cuvinte, Rusia pare a fi învățat regulile și procedurile instituționalizării internaționale, însă nu este dispusă să adopte încă principiile și valorile cluburilor exclusiviste.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 15

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: