Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Dezvoltare durabilă pe plaiuri mioritice

Virginia MIRCEA

Există națiuni care gândesc pe termen lung și dezvoltă strategii în acest sens. Chinezii își gândesc viitorul pe o durată de 50 de ani, japonezii pe 40 de ani, americanii pe 25 de ani. Dar, sunt și națiuni care gândesc doar pe termen scurt. Între acestea se află și românii, care pot "gândi" pe cel mult cinci ani (cincinalul ceaușist). Gândirea pe termen lung, planurile de viitor întemeiate pe cercetare și prognoză, grija pentru generațiile care urmează, toate acestea ar putea fi integrate sub termenul, mult mai general, de dezvoltare durabilă. Un concept global, care vizează ideea de dezvoltare a întregii umanități, cu beneficii cât mai mari și costuri cât mai scăzute, în special acele "cheltuieli" plătibile pe termen lung și cu consecințe grave pe viitor, în deosebi distrugerea mediului înconjurător.

Din păcate, pentru România, acest concept este doar o modă, până la urmă o formă fără fond, și asta pentru că, deși țara noastră ar avea nevoie mai mult decât oricând de o strategie viabilă în acest sens (cu atât mai mult cu cât ea nu a existat niciodată), pentru politicienii noștri postdecembriști nu este decât o altă găselniță occidentală, bună de folosit în încercarea de "a ne face că ne interesează preocupările Vestului".

Așadar, se fac și la noi simpozioane, mese rotunde și chiar forumuri cu înaltă participare, ale căror rezultate se limitează, însă, la declarații lipsite de consecințe practice. Există, de asemenea, o serie întreagă de programe a căror titulatură le desemnează ca fiind preocupate de această temă, dar care dezvoltă proiecte pe cel mult câțva ani. Din păcate, toate aceste forme fără fond nu fac decât să aducă un prejudiciu din ce în ce mai mare nu doar prezentului, cât mai ales viitorului nostru.

În fapt, în termeni generali, dezvoltarea durabilă reprezintăîncercarea de a reconcilia progresul economic și social cu protecția mediului înconjurător. Definiția cea mai simplă a dezvoltării durabile se referă la capacitatea de a satisface cererile generațiilor prezente fără a distruge posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Asta înseamnă că prosperitatea economică și protecția mediului trebuie să se dezvolte în paralel. În conformitate cu această definiție, principiul fundamental al dezvoltării durabile ar trebui să fie echitatea, atât în interiorul unei generații, adică distribuția echitabilă a bogăției într-o societate, dar și echitatea între generații diferite. Scopul dezvoltării economice nu mai trebuie să fie doar satisfacerea nevoilor umane de bază, ci și creșterea calității vieții, ceea ce implică o atenție sporită acordată sănătății, educației, dezvoltării sociale și mediului.

Am făcut acest scurt excurs teoretic pentru a face evidentă o idee simplă: în România nu a existat și nu există o strategie viabilă de dezvoltare durabilă. Chiar dacă astfel de documente au fost elaborate, ele rămân doar puncte bifate pentru o cerință externă, imposibil de aplicat, atâta vreme cât nu a existat o continuitate a obiectivelor guvernării. Fiecare guvern venit la putere în România după 1989 a avut obiective proprii, obiective care ignorau programele de guvernare anterioare și vizau, de cele mai multe ori, soluții de cârpeală. În primii ani după 1989 ne-am obișnuit cu ideea falsă conform căreia guvernarea se raportează, în primul rând la trecut și cel mult la prezent. Invocarea "grelei moșteniri" a fost o constantă a tuturor guvernelor de până acum - guvernul prezent fiind cel care a a apelat probabil cel mai puțin la această sintagmă - care au fost permanent preocupate de găsirea unor soluții temporare, reacționând punctual la stimuli interni și externi. Programele economice ale României au fost, în ultimii 14 ani, reacții lipsite de viziune, făcutela cerințe occidentale sau la provocări interne. S-a încercat permanent evitarea dezastrului și a colapsului economic, însă nici unul din guvernele care au condus România nu a avut în vedere o dezvoltare pe termen lung a economiei, 20 - 30 de ani, cu atât mai puțin nu s-a urmărit echitatea socială, nici pentru prezent nici pentru viitor, sau protejarea mediului înconjurător.

În anul 2000, a fost elaborată prima Strategie de Dezvoltare Durabilă a României, în timpul guvernului condus de Radu Vasile,rămasă însă în stadiul de proiect, deoarece următorul guvern a venit cu propriile obiective, diferite față de propunerile echipei care a redactat Strategia. Din păcate, nici organismele economice internaționale FMI, Banca Mondială sau politice, Uniunea Europeană, nu au oferit până acum premisele unei strategii viabile de dezvoltare durabilă, atâta vreme cât cererile lor au fost punctuale și s-au referit la perioade de doar câțiva ani.

Și cum este puțin probabil că România își va crea singură o astfel de strategie care să fie și aplicată, chiar în condițiile în care cererile interne și cele externe nu ar fi contradictorii la nici un moment, singura speranță pentru a ne alinia obiectivelor globale rămâne integrarea noastră, într-un viitor apropiat sau poate mai îndepărtat în Uniunea Europeană, organizație care are o astfel de strategie pentru toate statele membre.

Privind la noii membri ai Uniunii ne punem întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat și mai ales dacă ar fi fost aplicată o astfel de strategie pentru România, începând cu anii 1992, din momentul în care termenul a fost clarificat de către ONU? Desigur, un răspuns se conturează cu destulă dificultate, însă, cel mai probabil, prin comparație cu statele europene care au aplicat astfel de strategii, cu siguranță salariul mediu, în anul de grație 2004, nu ar reprezenta doar 75% din cel realizat în 1989, sănătatea nu ar fi în România în permanentă criză, trei sferturi din români nu ar trăi la limita sărăciei, iar mediul nu ar fi un capitol veșnic neîncheiat în negocierile cu Uniunea Europeană.

 



Există națiuni care gândesc pe termen lung și dezvoltă strategii în acest sens. Chinezii își gândesc viitorul pe o durată de 50 de ani, japonezii pe 40 de ani, americanii pe 25 de ani. Dar, sunt și națiuni care gândesc doar pe termen scurt. Între acestea se află și românii, care pot "gândi" pe cel mult cinci ani (cincinalul ceaușist). Gândirea pe termen lung, planurile de viitor întemeiate pe cercetare și prognoză, grija pentru generațiile care urmează, toate acestea ar putea fi integrate sub termenul, mult mai general, de dezvoltare durabilă. Un concept global, care vizează ideea de dezvoltare a întregii umanități, cu beneficii cât mai mari și costuri cât mai scăzute, în special acele "cheltuieli" plătibile pe termen lung și cu consecințe grave pe viitor, în deosebi distrugerea mediului înconjurător.

Din păcate, pentru România, acest concept este doar o modă, până la urmă o formă fără fond, și asta pentru că, deși țara noastră ar avea nevoie mai mult decât oricând de o strategie viabilă în acest sens (cu atât mai mult cu cât ea nu a existat niciodată), pentru politicienii noștri postdecembriști nu este decât o altă găselniță occidentală, bună de folosit în încercarea de "a ne face că ne interesează preocupările Vestului".

Așadar, se fac și la noi simpozioane, mese rotunde și chiar forumuri cu înaltă participare, ale căror rezultate se limitează, însă, la declarații lipsite de consecințe practice. Există, de asemenea, o serie întreagă de programe a căror titulatură le desemnează ca fiind preocupate de această temă, dar care dezvoltă proiecte pe cel mult câțva ani. Din păcate, toate aceste forme fără fond nu fac decât să aducă un prejudiciu din ce în ce mai mare nu doar prezentului, cât mai ales viitorului nostru.

În fapt, în termeni generali, dezvoltarea durabilă reprezintăîncercarea de a reconcilia progresul economic și social cu protecția mediului înconjurător. Definiția cea mai simplă a dezvoltării durabile se referă la capacitatea de a satisface cererile generațiilor prezente fără a distruge posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Asta înseamnă că prosperitatea economică și protecția mediului trebuie să se dezvolte în paralel. În conformitate cu această definiție, principiul fundamental al dezvoltării durabile ar trebui să fie echitatea, atât în interiorul unei generații, adică distribuția echitabilă a bogăției într-o societate, dar și echitatea între generații diferite. Scopul dezvoltării economice nu mai trebuie să fie doar satisfacerea nevoilor umane de bază, ci și creșterea calității vieții, ceea ce implică o atenție sporită acordată sănătății, educației, dezvoltării sociale și mediului.

Am făcut acest scurt excurs teoretic pentru a face evidentă o idee simplă: în România nu a existat și nu există o strategie viabilă de dezvoltare durabilă. Chiar dacă astfel de documente au fost elaborate, ele rămân doar puncte bifate pentru o cerință externă, imposibil de aplicat, atâta vreme cât nu a existat o continuitate a obiectivelor guvernării. Fiecare guvern venit la putere în România după 1989 a avut obiective proprii, obiective care ignorau programele de guvernare anterioare și vizau, de cele mai multe ori, soluții de cârpeală. În primii ani după 1989 ne-am obișnuit cu ideea falsă conform căreia guvernarea se raportează, în primul rând la trecut și cel mult la prezent. Invocarea "grelei moșteniri" a fost o constantă a tuturor guvernelor de până acum - guvernul prezent fiind cel care a a apelat probabil cel mai puțin la această sintagmă - care au fost permanent preocupate de găsirea unor soluții temporare, reacționând punctual la stimuli interni și externi. Programele economice ale României au fost, în ultimii 14 ani, reacții lipsite de viziune, făcutela cerințe occidentale sau la provocări interne. S-a încercat permanent evitarea dezastrului și a colapsului economic, însă nici unul din guvernele care au condus România nu a avut în vedere o dezvoltare pe termen lung a economiei, 20 - 30 de ani, cu atât mai puțin nu s-a urmărit echitatea socială, nici pentru prezent nici pentru viitor, sau protejarea mediului înconjurător.

În anul 2000, a fost elaborată prima Strategie de Dezvoltare Durabilă a României, în timpul guvernului condus de Radu Vasile,rămasă însă în stadiul de proiect, deoarece următorul guvern a venit cu propriile obiective, diferite față de propunerile echipei care a redactat Strategia. Din păcate, nici organismele economice internaționale FMI, Banca Mondială sau politice, Uniunea Europeană, nu au oferit până acum premisele unei strategii viabile de dezvoltare durabilă, atâta vreme cât cererile lor au fost punctuale și s-au referit la perioade de doar câțiva ani.

Și cum este puțin probabil că România își va crea singură o astfel de strategie care să fie și aplicată, chiar în condițiile în care cererile interne și cele externe nu ar fi contradictorii la nici un moment, singura speranță pentru a ne alinia obiectivelor globale rămâne integrarea noastră, într-un viitor apropiat sau poate mai îndepărtat în Uniunea Europeană, organizație care are o astfel de strategie pentru toate statele membre.

Privind la noii membri ai Uniunii ne punem întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat și mai ales dacă ar fi fost aplicată o astfel de strategie pentru România, începând cu anii 1992, din momentul în care termenul a fost clarificat de către ONU? Desigur, un răspuns se conturează cu destulă dificultate, însă, cel mai probabil, prin comparație cu statele europene care au aplicat astfel de strategii, cu siguranță salariul mediu, în anul de grație 2004, nu ar reprezenta doar 75% din cel realizat în 1989, sănătatea nu ar fi în România în permanentă criză, trei sferturi din români nu ar trăi la limita sărăciei, iar mediul nu ar fi un capitol veșnic neîncheiat în negocierile cu Uniunea Europeană.

 

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 15

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: