Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Revoluția tăcută a extremei drepte

Raluca ȘTIREANU

Colapsul comunismului poate astfel legitima revirimentul extremei drepte, mai mult, anumite aspecte ale comunismului care ar mai avea încă susținere socială pot fi recuperate prin mișcările și partidele de extremă dreaptă, întărind astfel susținerea acestui fenomen. La fel ca și în cazul fascismului clasic, neofascismul este un fenomen tăcut. Își clădește simpatia socială și succesul electoral treptat, prin mijloace legale - cele ale propagandei și presuasiunii - astfel încât el pare a fi controlabil. Astfel încât o modalitate de prevenire a erupției acetui fenomen cu consecințe imprevizibil de grave este cunoașterea celor care au înclinații de extremă și mai ales motivațiile lor, precum și rezolvarea acestor chestiuni prin politici socio-economice adecvate.



Mișcări sociale la extreme

 

Într-un număr anterior al revistei (Cadran Politic, anul 1, nr. 10-11, ianuarie-februarie 2004, pp. 68-69) discutam despre fascism ca fiind una dintre maladiile civilizației europene din secolul XX, doar aparent vindecate. Începutul secolului nu anticipa decât, poate, la nivel filosofic acest fenomen ce avea să producă în numai cîteva decenii un număr înfricoșător de victime, iar sfârșitul aceluiași secol a cunoscut un reviriment al multora dintre elementele caracteristice ale fascismului, repede etichetate drept neo-fascism, ceea nu însemna că sunt altceva, ci doar altfel. Apariția și evoluția extremei drepte europene în secolul XX nu poate fi pe deplin înțeleasă decât dacă este luată în considerare dialectica sa cu extrema stângă, cealaltă față hidoasă a istoriei acestui secol.

Ambele mișcări sunt de sorginte filosofică germană de secol XIX și ambele aveau ca nucleu intenția de a crea o alternativă la ordinea democratico-liberală, slăbită de revoluția tehnologică și de schimbările modernității. Fiecare dintre ele a parcurs un drum de la filosofie la ideologie, de la ideologie la mișcare socială, apoi la partid politic și, în cele din urmă, la regim politic. A existat o anumită didactică a abordării istoriei dialecticii dintre fascism și comunism în termeni maniheiști: bine - rău, asupritori - eliberatori, corectitudine - nedreptate. Fasciștii au fost cei răi, învinși de comuniști, care astfel au eliberat Europa de un regim injust și cotropitor. Paralel cu această viziune cu substrat propagandistic s-a dezvoltat o întreagă teorie a totalitarismului cu două capete, extrema dreaptă și, respectiv, extrema stângă, trunchiul fiind însă comun. Principala critică adusă acestei înțelegeri a relației dintre fascism și comunism este că ea ignoră varietatea pe care aceste ideologii și regimuri au avut-o (leninism, stalinism, troțkism - pentru a nu menționa decât câteva, respectiv nazism, mussolinism etc.).

Un concept alternativ la cel de totalitarism pentru studierea relației fascism - socialism - comunism a fost cel de "mișcare - regim" (movement - regime), introdus în studiile comparative de Robert C. Tucker. El definea acest concept drept "regimul revoluționar de mișcare de masă sub auspiciile unui partid unic". Tucker subsuma conceptul de totalitarism aceluia de mișcare - regim, considerând că totalitarismul este numai una dintre formele pe care acest fenomen de masă le poate îmbrăca. Pentru discuția de față, conceptul lui Tucker este interesant sub mai multe aspecte: în primul rând el evidențiază aspectul revoluționar comun fascismului și comunismului; mai apoi, acest concept intenționează să includă toate fațetele pe care cele două ideologii le-au avut în planul concret al regimurilor politice pe care le-au legitimat; și nu în ultimul rând, definiția acestui concept implică o anumită nuanțare a dialecticii fascism - comunism, dincolo de viziunea maniheistă.

Extremismul apărut din anii 1980 încoace, și mai ales manifestările de după colapsul comunismului au nevoie și mai mare de un astfel de concept comprehensiv pentru a fi înțeles. Indivizii sunt mai puțin polarizați ideologic și mult mai mult problematic, iar partidele concurează în special pe segmente de nișă, astfel încât literatura de specialitate a putut identifica suficiente argumente pentru a vorbi despre un tip de partid extremist unic - acela "antisistem", militant împotriva ordinii sociale existente și care propune ca alternativă un amestec de idei de drepta și de stânga. Ceea ce rezultă din elementele de mai sus este că fascismul și comunismul nu sunt două fenomene izolate ale secolului XX, între manifestările lor existând o anumită relaționare și dinamică imanente. Secolul XX s-a încheiat printr-o înfrângere a comunismului, dar și printr-un reviriment al fascismului. Evoluția acestor fenomene nu este însă ciclică, ele putând foarte bine să se intersecteze într-un fenomen de tip antisistem care să corespundă imaginilor pozitive pe care memoria colectivă le mai păstrează despre cele două regimuri.

 

Tipuri de revoluții

 

Așadar avem două fenomene revoluționare despre care putem spune că sunt interdependente; întrebările sunt:dacă există o relație de tip revoluție - contrarevoluție și dacă ele s-au manifestat asemănător. Răspunsurile la aceste întrebări ne-ar putea ajuta să înțelegem ce consecințe poate avea colapsul comunismului asupra evoluției extremei drepte și cum poate fi preîntâmpinată sau contracarată o revoluție fascistă.

Marxismul a devenit revoluție violentă în interpretarea lui Engels și Lenin care au și pus în aplicare această viziune asupra aplicabilității teoriei filosofice. Din acel moment, socialismul a devenit mișcare socială subversivă, aflată în ilegalitate, acționând clandestin, în conflict cu autoritățile statelor în care era prezentă, utilizând mijloace violente, în scopul declarat al unei cauze nobile și anume eliberarea popoarelor și convertirea lor la dobândirea conștiinței de clasă. Fascimul, dimpotrivă, s-a configurat treptat, mai mult în jurul unor idei decât al unui program de sine stătător, impunându-se cu puțină violență și cu foarte multă persuasiune. Comuniștii porneau de la premisa că eu știu ceva mai mult decât masele (cunosc "sensul istoriei") și că, în consecință, masele trebuie să îi accepte pentru că astfel se va crea ordinea socială benefică tuturor. Fasciștii, însă, parcurgeau drumul invers: ei căutau punctele sensibile, vulnerabile ale maselor și acționau propagandistic exact asupra acestora. Fascimul a exploatat nevoile și așteptările indivizilor în scopul de a obține simpatie și susținere, în timp ce comunismul s-a impus pe sine drept ordine socială menită să echilibreze nedreptățile sociale.

Fascismul nu a propăvăduit niciodată în mod deschis o revoluție, o transformare radicală a ordinii sociale și a regimului politic prin mijloace violente. Nucleul dur al acestei ideologii a permis însă adaptarea ei la nevoile și așteptările indivizilor din diferite spații și categorii, astfel încât simpatia și sprijinul lor să existe pentru toate acțiunile violente și deviante ale conducătorilor. Revoluția fascistă, dacă poate fi numită așa, este una silențioasă, nicidecum afirmată ca atare, în nici un caz impusă de pe o zi pe alta, și nu prin violență. Oamenii cred în ceea ce se întâmplă, în acțiunile conducătorilor lor, iar transformările vin treptat, fără mari obstacole sociale. Socialismul este o revoluție de sus în jos, de tipul "noi știm mai bine ce e bine pentru voi", însă nu putem să facem schimbările în bine decât dacă avem control deplin și imediat asupra tuturor pârghiilor de autoritate și putere.

Așadar, cele două mișcări revoluționare s-au dezvoltat paralel, răspunzând unor nevoi sociale diferite, prezente la categorii sociale diferite. Nu se poate spune că una dintre mișcările revoluționare a apărut ca replică la dezvoltarea celeilalte, iar manifestările lor au fost complet diferite. Revoluția socialistă a fost una violentă, în timp ce regimul fascist a ajuns la putere prin mijloace democratice, așadar termenul de revoluție devine oarecum impropriu. Dintre două fenomene care au avut șanse egale de manifestare, comunismul a colapsat prin implozie, prin eșecul propriului program, propriei ideologii. Fascimul a fost îndepărtat printr-un război, așadar valabilitatea sa sub aspectele socio-economice la limită poate fi recuperată. Mai mult, socialismul a cunoscut diferite interpretări succesive, de la leninism până la perestroika, însă ele nu au reprezentat decât o succesiune de eșecuri. În cazul fascismului, importanța și preeminența liderului poate constitui un avantaj, acesta fiind de fapt învinovățit pentru o așa-numită turnură nefirească pe care ar fi căpătat-o ideologia fascistă. Este ceea ce de fapt se petrece în cazul multor mișcări de extremă dreaptă europene, care se dezic în mod categoric de Hitler și nazism, dar continuă să susțină idei de factură extremistă.

Colapsul comunismului poate astfel legitima revirimentul extremei drepte, mai mult, anumite aspecte ale comunismului care ar mai avea încă susținere socială pot fi recuperate prin mișcările și partidele de extremă dreaptă, întărind astfel susținerea acestui fenomen. La fel ca și în cazul fascismului clasic, neofascismul este un fenomen tăcut. Își clădește simpatia socială și succesul electoral treptat, prin mijloace legale - cele ale propagandei și presuasiunii - astfel încât el pare a fi controlabil. Astfel încât o modalitate de prevenire a erupției acetui fenomen cu consecințe imprevizibil de grave este cunoașterea celor care au înclinații de extremă și mai ales motivațiile lor, precum și rezolvarea acestor chestiuni prin politici socio-economice adecvate.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 14

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: