Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Munca și protecția socială

Cristian BANU

Regimul social-democrat patronat de PSD și-a atins limita în materie de protecție socială. Lipsit de idei, proiecte și soluții, guvernul PSD și membri partidului au transformat protecția socială în pomană organizată. Fasole cu cârnați la sărbătorile naționale, bani sau miei de Paște sunt date poporului suveran care se calcă în picioare pentru a primi pomana. Iar când nu o primește... sărmanul primar al sectorului 5 abia a fost scăpat de bodyguarzi din fața unui grup de alegători. Astfel de gesturi "mitocănești" - spune președintele Ion Iliescu - sunt însă promovate și de guvern: țăranii primesc 2 milioane de lei/hectar, elevii și studenții 200 euro pentru a-și cumpăra calculator, cetățenii de la bloc bani pentru plata întreținerii, "restructurații" zeci de salarii compensatorii... În aceste condiții, ce rost mai are să muncești?



De unde s-a pornit

 

Căderea regimului comunist a găsit România într-o situație destul de aproape de colaps. Practic, economia românească era cea mai bună ilustrare a eșecului economiei de tip comunist. Industrializată forțat, urbanizată forțat, cu o forță de muncă ce era calificată mai mult "la ordin", cu o mentalitate de tip "noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc" România s-a văzut dintr-o dată lăsată să se descurce de una singură. Un tip de economie s-a prăbușit, altul încă nu i-a luat locul. Dintre toate țările din fostul lagăr comunist, a avut cea mai cruntă soartă. În celelalte țări, regimurile comuniste au lansat, în ultima parte, o serie de reforme, care, ulterior aveau să ajute foarte mult trecerea la o economie capitalistă. Rigiditatea sitemului din România a împiedicat astfel de modificări.

Nici acum, la 14 ani de la revoluție, economia românească nu este încă restructurată. Astfel, structura acesteia este departe de "modelul" european, și, conform unor studii, aproape jumătate din români vor fi nevoiți să-și schimbe ocupația în viitorul apropiat.

Principalii perdanți ai "revoluției" au fost "navetiștii". Acești țărani nomazi, nici țărani pe de-antregul, nici orășeni, au fost primii pe listele de concediere apărute ca urmare a "restructurărilor". Astăzi, ei sunt în majoritate plecați la muncă în străinătate (sate întregi sunt mutate în Italia sau Spania), devenind, la aproape 14 ani după, câștigători.

Dacă în orașe lumea a reușit, cât de cât să se descurce și să se adapteze, pentru locuitorii de la sate "tranziția" nu oferea prea multe soluții. Agricultura de subzistență, practicată în 90% din gospodăriile țărănești abia reușește să asigure necesarul de pe o zi pe alta.

Din păcate, conducătorii de după 1989 nu s-au grăbit de loc cu reformele, România având cel mai lent parcurs dintre toate țările fostui lagăr socialist. Menajând o populație care dorea să fie menajată, practic ei nu au făcut altceva decât să o chinuiască și mai mult. Respingerea investițiilor străine ("Nu ne vindem țara-") a investitorilor ("n-au mâncat salam cu soia") a dus la pierderea unor trenuri importante. Astfel, România a încasat cei mai puțin bani din privatizări, a primit cele mai mici investiții străine și acum, se vede penalizată la aderarea în Uniunea Europeană.

Nici populația nu avea conștiința muncii, dar nici guvernanții nu au făcut ceva pentru a o valoriza. Din contră, am putea spune. Micilor întreprinzători li s-a pus tot timpul bețe în roate, marii întreprinzători au fost puși să cotizeze la partid. Iar populația, orice încercare de ieșire din turmă este drastic penalizată.

 

Cadrul general

 

Deși de sorginte social democrată, o doctrină ce valorizează munca și pe muncitori, în România se petrece exact pe dos. Munca este privită ca un lux și impozitată ca atare. Astfel, pentru un salariu de 500 de euro, statul încasează de la angajat și angajator aproape 600, deci aproximativ 120%. Iar președintele solicita chiar ca salariile mari să fie impozitate chiar și cu 80%.

Se pune problema, ce face statul cu acești bani... Ei bine, nu face mai nimic, pentru simplul motiv că nu prea îi încasează. Firmele și angajații se întrec în a găsi cât mai multe portițe pentru a ascunde veniturile. S-a ajuns în situația în care un angajat nu are prea multe motive de a-și declara veniturile reale (cu excepția cazului în care are un credit la bancă). Taxele și impozitele se plătesc procentual din salariu, în vreme ce eventualele beneficii (pensie, ajutor de șomaj etc.) se plătesc în cotă fixă.

De asemenea, în încercarea de a "stopa munca la negru", guvernul a interzis angajarea pe baza convențiilor civile - o formă prin care angajații și angajatorii încercau să utilizeze o formă mai flexibilă pentru a regla relațiile de muncă. Rezultatul: din circa 1.600.000 de convenții civile, au fost transformate în contracte de muncă maxim 600.000.

Ca și când impozitarea nu ar fi de ajuns, relațiile de muncă sunt grevate de o birocrație groaznică. Angajatorii sunt nevoiți să depună în fiecare lună declarații peste declarații, atât pe hârtie, cât și în format electronic. Probabil că atunci când ministerul de profil va descoperi emailul, angajatorii vor fi nevoiți să le trimită și pe email...

Un alt aspect care afectează grav relațiile de muncă în România îl constituie legislația în domeniu, mereu schimbătoare și noul Cod al muncii, un mare eșec al guvernului Năstase. Acesta creează multe facilități salariațiilor și dificultăți patronilor, instituind o birocrație deosebită. Din păcate, aceste facilități se întorc tocmai împotriva angajaților, firmele fiind foarte reticente în a-și spori personalul.

Principalele probleme ar fi: obligația depunerii lunare a declarațiilor (contribuții sociale, impozit pe venit, evidența salariilor, șomaj), evidența angajaților trebuie făcută manual (până acum registrul angajaților s-a modificat de vreo trei ori, firmele trebuind să-l refacă), prevederi vagi, fără formate standard, toate prevederile temporale stabilite de cod sunt calculate în zile calendaristice pentru angajator și în zile lucrătoare pentru angajat, angajatorul nu are posibilitatea executării silite în baza unei hotărâri judecătorești definitive (angajatul are), angajatorul nu are dreptul de a concedia angajații pentru optimizarea profitului, ci numai în cazul unor "dificultăți economice", timpul de lucru este foarte strict definit la maxim 48 de ore (inclusiv orele suplimentare), obligația angajatorului de a informa periodic angajații despre situația economică și financiară a companiei, fondul de garantare a salariului. Este clar excesul de zel al ministerului, care depășește normele europene. Așa cum exces de zel este și faptul că liderii de sindicat nu pot fi concediați decât după 2 ani de la încetarea mandatului!

Birocrația însă nu pare deloc a îngrijora guvernul, altfel nu s-ar explica de ce, recent, angajatorii au fost obligați să achiziționeze un nou registru de evidență al salariaților, în condițiile în care carnetele de muncă au rămas în uz. Practic, se țin, manual, evidențe duble, a căror utilitate este cel puțin îndoielnică.

 

Hai să muncim! Da' în străinătate

 

Multă lume a remarcat paradoxul românesc. Deși înregistrăm o creștere economică începând cu 2001, deși guvernul oferă facilități peste facilități (pe hârtie, fiindcă în practică, procedurile sunt extrem de rigide și birocratice, astfel încât ele nu îi stimulează de fapt pe angajatori), posibilitățile de a te angaja în țară sunt foarte mici. Migrația forței de muncă este deja un proces de masă, care în orice țară- cu un guvern conștient ar stârni îngrijorare. Deși nu există statistici foarte clare, se pare că în străinătate muncesc cel puțin 1.600.000 muncitori români, mai mult sau mai puțin legal.

Aceștia au pompat anul trecut 1,5 miliarde de euro numai prin intermediul băncilor, estimările specialiștilor fiind de cel puțin 2 miliarde de euro. Acești bani au rezolvat, cât de cât, problema deficitului bugetar, acționând și ca un adevărat ajutor social pentru cei rămași acasă.

Deși par mulți, acești bani sunt puțini, raportat la numărul de muncitori și la membri familiilor lor. Astfel încât ei nu reușesc să schimbe prea mult viața românilor. O mașină străină la mâna a doua, o cameră în plus la casă este maximul ce pot spera.

Asta și datorită faptului că o bună parte lucrează "la negru" și în poziții necalificate, în agricultură sau construcții, pe salarii ce rareori depășesc 700 euro. Deși nu s-a implicat deloc în ajutorul acestora - lucru vizibil mai ales în cazul evenimentelor tragice, cum au fost atentatele din Israel sau, mai recent, cele din Spania - guvernul pregătește acum un proiect de lege pentru impozitarea veniturilor acestora. O altă formă fără fond, specifică României, fiindcă e greu de presupus că, din moment ce ei nu se grăbesc să-și declare veniturile din țară-, le vor declara pe cele din străinătate...

Structura profesională a celor plecați în țară- nu dă prea mari speranțe în ceea ce privește creșterea bunăstării generale. Ei sunt persoane cu calificări precare și prestează mai ales munci fizice prost plătite, refuzate de localnici: menajere, constructori, muncitori agricoli etc. Principalul câștig însă îl constituie contactul cu o altă civilizație și dobândirea unei alte atitudini față de muncă. Și, pentru guvern, o supapă prin care se detensionează presiunea socială pe care 1.600.000 de persoane în căutare de locuri de muncă și familiile lor ar fi creat-o. Din multe privințe, ei sunt salvatorii PSD. Rămâne de văzut cum vor fi voturile lor la următoarele alegeri, fiindcă nimeni nu știe mare lucru despre ei.

Din păcate însă, pe lângă cei mulți - care oricum nu și-ar fi găsit un loc de muncă în țară- - au plecat, de-a lungul timpului, și mulți specialiști de valoare. "Hemoragia creierelor" nu poate fi oprită și, din păcate, ipotechează pe termen lung dezvoltarea economică a României.

Guvernul ar trebui să realizeze că deja "forța de muncă ieftină și calificată" este un slogan care nu mai impresionează pe nimeni. Supraimpozitarea și suprabirocratizarea relațiilor de muncă ne fac să pierdem avantajele față de țările din jur... Iar Moldova și țările din fostul URSS abia așteaptă.

 

La noi munca e grea...

 

Dacă cei mai vrednici sunt plecați la muncă în străinătate, cei rămași acasă nu se simt foarte confortabil. Numărul contractelor de muncă a ajuns în sfârșit la 5 milioane, pentru circa 4,6 milioane angajați. Ceea ce reprezintă circa 31% din populație. Alți 7% lucrează pe cont propriu și 2% lucrează cu ziua. Aproape un sfert, 1,25 milioane, lucrează în administrație și alți 35% în companii de stat.

Dacă cei care lucrează în companiile multinaționale o duc în general bine, având salarii mulțumitoare, beneficii pe măsură și un mediu de muncă occidental (inclusiv în ceea ce privește rigoarea profesională), ceilalți întâmpină probleme.

Mediul de afaceri este în general instabil și funcționează de multe ori pe principiul "dă un tun și fugi". Firme apar și dispar ca ploile de vară, productivitatea generală este scăzută. Puțini patroni sau manageri români se gândesc să investească în angajații lor sau cum să-i motiveze. Silite de mediul de afaceri ostil să funcționeze numai pe termen scurt, firmele nu au timp să gândescă strategii pe termen lung, ca atare personalul cade pe un plan secundar.

În aceste condiții - și, în plus, perpetuând mentalitatea din regimul trecut conform căreia "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim" - în România nu se valorizează munca. Majoritatea românilor au o părere foarte proastă despre muncă și numai puțini cred că prin muncă se pot îmbogăți. Muncitorul român este nemulțumit din cauza salariului, din cauza relațiilor cu șefii și întreaga companie. Preferă un salariu mic, dar sigur, unuia mare dar nesigur - visul lui este un serviciu "la stat" și un câștig la loto. Și, desigur, un "ciubuc" când și când.

Din această cauză, productivitatea muncii este ceva mai scăzută în România, comparativ cu țările din jur, nemaivorbind de cele din Uniunea Europeană. Adăugând la acest lucru și problemele întâmpinate de investitorii străini, nu este de mirare că ocupăm unul din locurile codașe în ceea ce privește investițiile străine.

Paradoxal, în vreme ce membrii lor sunt concediați, sindicatele par din ce în ce mai prospere. Multe sunt implicate în afaceri, sindicatul Petrom având un adevărat trust de presă cu posturi de televiziune, cotidiane centrale și locale, posturi de radio. Numeroși lideri de sindicat au intrat în politică, alții se pregătesc să intre la următoarele alegeri. Blocul Național Sindical încearcă acum să coaguleze mișcarea sindicală pentru formarea unui partid politic, după modelul Solidarității poloneze. Interesant va fi, dacă acest partid-sindicat va câștiga alegerile, cine va mai apăra interesele muncitorilor... Nu că acum s-ar fi omorât cineva de dragul acestora. Ba de multe ori, sindicatele au acționat chiar împotriva intereselor acestora.

Oricum, sindicatele sunt departe de puterea pe care o aveau în '90, când "IMGB face ordine" și minerii plantau flori la București. Puterea a utilizat cum a vrut sindcatele, în special pe mineri, iar atunci când nu a mai avut nevoie i-a "liniștit". De altfel, ultima guvernare a fost foarte liniștită din acest punct de vedere. Sindicatele nu prea au mișcat în front - decât atunci când era vorba de interesele puterii - fiind folosite mai ales ca bau-bau.

 

Protecția socială

 

În lipsă de idei, căci de resurse nu se poate spune că îi lipsesc, guvernul social democrat a transformat protecția socială într-o pomană organizată, care pare a plăcea în mod deosebit păturilor sărace, bucurase că, din când în când statul le dă ajutoare, fasole cu cârnați, bani de întreținere.

Restructurarea industriei s-a făcut cu prețul plății unor salarii compensatorii, care, în cea mai mare parte s-au dus pe băutură. Rămași făsă nici o sursă de venit, ieșiți de pe piața muncii luni de zile, acești lumpeni-proletari nu se mai pot încadra în muncă prea ușor. În aceste condiții, apelează la mila statului care se vede nevoit să acorde tot felul de ajutoare.

Urmârind doar obiective pe termen scurt, nimeni în România nu a făcut o analiză serioasă a costurilor și implicațiilor protecției sociale. În vreme ce peste tot în Europa țările își revizuiesc politicile în domeniu, doarece riscă să ajungă la fundul statului, în România nimeni nu are o asemenea preocuparea. Din contră, tentați de 2-3 voturi în plus, guvernanții nu se sfiesc să cheltuiască sume aberante pe diverse programe care, în fapt, mai mult fac rău, atât economiei în general, cât și simplilor cetățeni.

Un studiu recent arăta că 80% dintre absolvenții din România nu lucrează în domeniul pentru care s-au pregătit. În orice țară- condusă de un guvern responsabil, acesta ar fi fost un semnal de alarmă că în învățământ se cheltuiesc bani aiurea. Și nu puțini, ci 80%!

Din păcate, reforma în domeniul învățământului, începută de către Andrei Marga a fost repede abandonată. Poate că nu întâmplător, unul dintre miniștri învățământului a fost poreclit de presă "Abramburica", iar succesorul, "Abramburica 2".

Nu cumva contribuțiile exagerate la asigurările sociale grevează bugetele statului, în primul rând? Nu cumva, dacă ar fi avut mai puțin de plătit, aceste întreprinderi ar fi fost mai capitalizate și ar mai fi avut o șansă? Dacă tot șterge din când în când aceste datorii (multe din ele datând de anii de zile), nu ar fi fost mai comod și mai simplu să se diminueze aceste cheltuieli?

Întrucât administrația și firmele de stat sunt locurile în care salariile sunt integral pe cartea de muncă și - măcar în teorie, se plătesc toate dările - statul ar înregistra economii importante (care, ar anula astfel scăderile bugetare).

În fiecare an, guvernul lansează cu mare tam-tam câteva mii de bilete de odihnă/tratament subvenționate. Majoritatea dintre ele sunt utilizate însă de nepoții bieților pensionari. În locul aceste subvenții mascate ce "ajută" de fapt numai "anumiți" hotelieri, nu ar fi fost mai bine ca acești bani să fie utilizați pentru mărirea pensiilor?

Guvernul reține 4% din fondul de salarii (3% de la companii, 1% de la angajați) pentru fondul de șomaj. În condițiile în care ajutorul de șomaj este plafonat la 75% din salariul minim, nu avem de a face cu un surplus? O reducere chiar și cu 2% ar însemna enorm pentru companii, mai ales în condițiile în care măsurile de combatere a șomajului sunt clar ineficiente?

În materie de servicii medicale, toată lumea este nemulțumită. Interesant este că, de bine de rău, Casa de Asigurări de Sănătate era o instituție extrem de eficientă în ceea ce privește colectările. Atunci când firma nu îi plătea asigurările de sănătate, asiguratul era informat de casă. Acum însă, veniturile se colectează centralizat, ceea ce, în mod sigur va afecta și veniturile pentru sănătate. Din păcate însă, modul în care se cheltuie acești bani...

Este de ajuns să intri în orice spital și te iei cu mâinile de cap. Servicii de sănătate gratuite sunt de mult o gogoașă pe care nu o mai crede nimeni. Practic, orice serviciu trebuie dublat cu plăți "neoficiale", bani negri. Poate ar trebui o analiză mult mai clară asupra a ce anume se poate oferi gratuit și ce nu.

Toate aceste întrebări retorice sunt soluții "la mintea cocoșului". Din păcate însă, ele nu sunt la fel de telegenice ca "vacanțele la mare" sau cu "învățământul gratuit la toate nivelurile" ori "asistență medicală gratuită".

 

În concluzie

 

Se poate spune că România are mari probleme atât cu munca, precum și cu protecția socială. Dacă în ceea ce privește munca lucrurile sunt îndreptabile, fiindcă atunci când este corect plătit și stimulat angajatul român nu se deosebește prea tare de unul european, în ceea ce privește protecția socială guvernul trebuie să-și revizuiască atitudinea.

"Tătucul generos" care are grijă de toți fii săi nu este un model realizabil. Încercând să facă acest lucru nu numai că eșuează în menirea sa, ci și reușește să creeze distorsiuni grave în funcționarea economiei. Atunci când în numele protecției sociale sunt favorizate anumite categorii sociale și companii și nedreptățite altele este clar că avem o problemă.

Majoritatea statelor din Uniunea europeană au conștientizat problemele pe care sistemele lor le au și încearcă reforme - unele absolut radicale. România ar putea beneficia de aceste soluții. Nu este nevoie decât se voință și... inteligență.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 14

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: