Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Cât de puternice sunt băncile centrale? (III)

Dan Miheţan

După ce am tratat în numărul trecut problema intereselor politice din spatele activităţii băncilor centrale, ne vom ocupa acum de rolul personalităţilor aflate la conducerea acestora. Promisesem, deci, a vorbi despre asemănările şi diferenţele dintre un fost clarinetist - Alan Greenspan, Preşedintele Federal Reserve (Fed), un fost parlamentar socialist preocupat de dezarmare - Wim Duisenberg, actualul Preşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE) şi un pasionat de Baudelaire - Jean-Claude Trichet, viitorul Preşedinte al BCE.



După ce am tratat în numărul trecut problema intereselor politice din spatele activităţii băncilor centrale, ne vom ocupa acum de rolul personalităţilor aflate la conducerea acestora. Promisesem, deci, a vorbi despre asemănările şi diferenţele dintre un fost clarinetist - Alan Greenspan, Preşedintele Federal Reserve (Fed), un fost parlamentar socialist preocupat de dezarmare - Wim Duisenberg, actualul Preşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE) şi un pasionat de Baudelaire - Jean-Claude Trichet, viitorul Preşedinte al BCE.

Înainte de toate, câteva date biografice despre fiecare dintre cei trei oameni care deţin controlul banilor în Europa şi America.

Vom începe cu Alan Greenspan, cel despre care se spune că a devenit o adevărată instituţie pentru economia americană, cel care a creat o încredere de-a dreptul mistică în rândurile publicului, drămuind cu pricepere masa monetară şi şlefuindu-şi atent cuvintele adresate pieţelor financiare. Născut la New York în 1926, fiu al unui brocker şi al unei vânzatoare, micul Alan a dovedit de la o vârstă fragedă talent muzical dar şi o abilitate ieşită din comun în folosirea cifrelor. Dupa ce a urmat o şcoală de muzică, a devenit clarinetist şi saxofonist într-o trupă de swing, unde a câştigat şi primul său salariu. Dar pasiunea pentru notele muzicale a cedat în faţa pasiunii pentru cifre, ceea ce l-a îndemnat să se înscrie ca student în departamentul de economie al New York University. Fiind strâmtorat financiar şi dorind să intre în lumea afacerilor, fondează împreună cu prietenul său William Townsend firma Townsend- Greenspan & Co. Inc., care a prospera până în 1987 când este dizolvată datorită numirii lui Greenspan pe postul de preşedinte al FED. Această funcţie nu a fost însă prima sa angajare politică. Fiind un republican moderat, s-a implicat în campania electorală a lui Richard Nixon în 1968, iar ulterior a fost numit de către preşedintele Ford ca director al Council of Economic Advisers. Când Ronald Reagan l-a numit preşedinte al Fed, nimeni nu se aştepta ca Greenspan să troneze 14 ani peste finanţele americane, trecând prin patru administraţii (Reagan, Bush, Clinton şi Bush Jr.) şi tot atâtea mandate la conducerea Fed (ultimul se va încheia în 2004).

Un om cu o vastă cunoaştere a economiei americane, preşedintele Fed era astfel caracterizat de un senator de Texas: "Este genul de persoană care ştie câte mii de şuruburi sunt folosite la fabricarea unui Chevrolet şi ştie ce se petrece în economia naţională dacă se renunţă la trei dintre ele". Dar cunoaşterea tuturor dedesubturilor economiei şi a funcţionării ei complexe nu ar fi suficiente pentru o cârmuire eficientă a pieţelor financiare. Politica monetară este în aceeaşi măsură ştiinţă cât şi artă. Iar Alan Greenspan s-a dovedit un adevărat artist al comunicării, instrument de primă importanţă în politica monetară.

Teoria monetară spune că simplitatea şi claritea trebuie sa alterneze cu ambiguitatea în formularea mesajelor, în funcţie de obiectivele urmărite. De exemplu, pentru a obţine rezultatele cele mai bune în politica anti-inflaţionistă, deciziile băncii centrale trebuie să fie transparente şi explicate clar publicului chiar înainte de a fi implementate. Când însă este vorba de decizii de stimulare a creşterii economice sau de ocuparea forţei de muncă, acestea trebuie, pe cât posibil menţinute secrete sau cel mult învăluite în ambiguitate. Motivul este simplu: comunicarea, respectiv ascunderea deciziilor, influenţează percepţiile, anticipările şi deci comportamentul agenţilor economici. Anunţarea unei decizii de creştere a masei monetare în vederea stimulării creşterii economice creează percepţia că va exista un risc de inflaţie în viitor, ceea ce face ca agenţii economici să încerce să se protejeze. Ca urmare, salariaţii cer salarii mai mari la încheierea contractelor de muncă, iar firmele cer preţuri mai mari în contractele pe termen mediu sau lung. Acest comportament anticipativ creează în final un efect inflaţionist artificial, chiar în absenţa unei măsuri concrete de creştere a masei monetare. Din acest motiv, atunci când în economie se manifestă o stare de îngrijorare cu privire la posibile derapaje inflaţioniste, deciziile de injectare de fonduri în economie trebuie ţinute secrete. Pe de altă parte, atunci când banca centrală planuieşte măsuri anti-inflaţioniste, de reducere a masei monetare, acestea trebuie făcute publice în avans, pentru a crea ajustări corespunzătoare în comportamentul agenţilor economici.

Acest scurt excurs în teoria economică arată că o politică, atât de tehnică pe cât pare politica monetară, presupune o foarte subtilă manevrare a mesajelor care pot avea uneori un impact chiar mai mare decât manevrarea banilor în sine. Politica monetară este poate singurul domeniu al politicii în care uneori ambiguitatea este dezirabilă. Tocmai de aceea, un Alan Greenspan a reuşit să-şi atingă obiectivele monetare, utilizând fraze de genul: " Știu că aveţi impresia că aţi înţeles ce am spus, dar nu sunt sigur că vă daţi seama că ceea ce tocmai aţi auzit nu este ceea ce am vrut să spun".

Acest stil de comunicare, uneori alunecos şi ambiguu, alteori tăios şi direct, în funcţie de necesităţi, a permis implementarea unei politici monetare adaptate la evoluţiile economiei americane. Deşi puterea de convingere a lui Greenspan şi credibilitatea de care se bucură nu derivă doar din abilităţile sale personale ci şi din mecanismele specifice ale politicii Fed-ului (după cum am văzut în numărul trecut), amprenta personalităţii sale este incontestabilă.

Incontestabil este şi faptul că personalitatea lui Wim Duisenberg, actualul preşedinte al BCE şi-a pus amprenta asupra modului de lucru şi de comunicare cu pieţele financiare europene. Născut în Olanda în 1935, Willem Duisenberg şi-a urmat fără ezitare drumul spre cariera de înalt funcţionar public. Absolvent cum laudae al Universităţii Groningen, îşi continuă studiile cu un doctorat despre efectele economice ale dezarmării, dupa care se angajează ca asistent universitar. În 1965 devine funcţionar la Fondul Monetar Internaţional la Washington după care ascensiunea îi este asigurată: consilier în comitetul director al Băncii Olandei şi, cu sprijin politic, ministru de finanţe în guvernul socialist. După ce este numit director executiv al Băncii Olandei, se va dedica în întregime politicii monetare, fiind apoi numit guvernator al aceleiaşi bănci. În 1997, odată cu înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), precursorul BCE, este numit preşedinte al acestui prim for monetar al Uniunii Europene în urma unui compromis politic între Franţa şi Germania. Din 1998 şi până astăzi este preşedinte al BCE.

Un fumător înrăit, fire intempestivă şi cu un stil mult prea abrupt, olandezul nu a reuşit să-şi câştige prea mulţi admiratori. În conglomeratul de pieţe financiare cu culturi şi percepţii diferite, cu aşteptări de multe ori diametral opuse şi cu semnale confuze, Wim Duisenberg nu a reuşit să fie dirijorul abil care să ţină sub bagheta sa concertul adesea disonant al economiei europene. Deşi preocupat de imaginea şi de credibilitatea BCE, de strategia de comunicare şi de relaţia cu celelalte instituţii europene, Duisenberg a reuşit cu greu să se facă ascultat pe pieţele financiare şi să confere băncii prestigiul de care are atâta nevoie.

Vestea bună este însă că din noiembrie acest an, BCE va avea un nou preşedinte. Ca urmare a înţelegerii franco-germane, Duisenberg va trebui să-i cedeze locul lui Jean-Claude Trichet, actualul guvernator al Băncii Franţei. Născut la Lion în 1942, Trichet are trei licenţe : în inginerie, ştiinţe politice şi economie. După ce a fost pe rând consilier al preşedintelui Giscard d'Estaing (părintele viitoarei Constituţii europene), şef al trezoreriei Franţei, guvernator adjunct la FMI şi la Banca Mondială, şi guvernator al Băncii Franţei, intra în consiliul director al BCE odată cu înfiinţarea acesteia în 1999.

Cu o personalitate puternică, ambiţios şi dornic de a-şi face simţită puterea, Trichet îl are ca model pe Alan Greenspan, ştiind să fie subtil atunci când este nevoie. O mână de fier îmbrăcată într-o mănuşă de catifea este ceea ce economia europeană aşteapta de la noul preşedinte al BCE.

Este de aşteptat ca dorinţa de implicare şi de control ale lui Trichet să intre în conflict cu obişnuinţele celor de la conducerea băncii, unde discursurile erau scrise până acum de către economistul şef iar şedinţele se sfârşeau adesea în confuzie. Deşi în ceea ce priveşte orientarea politicii monetare nu se aşteaptă schimbări majore, Trichet fiind la fel de strict în privinţa inflaţiei ca şi predecesorul său, stilul de comunicare şi managentul se vor schimba cu siguranţă. În cele din urmă se va trece de la declaraţii de genul " nu există nimic nou în noua politică monetară " (Wim Duisenberg într-o conferinţă de presă a BCE, iunie 2003) la mesaje subtile ca cel din interviul acordat de Trichet unui ziarist francez : " Poemul este un text care nu se schimbă. Versurile trebuie să-şi păstreze echilibrul şi valenţele emoţionale. Într-o anumită măsură, şi efortul unei bănci centrale trebuie îndreptat spre menţinerea echilibrului, a valorii banilor şi a credibilităţii acestora."

Publicat în : Economie  de la numărul 8

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: