Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Naţionalismul astăzi

Ion BULEI

Spre deosebire de Occident, unde conştiinţa europeană este foarte dezvoltată (întreţinută de ameninţarea Rusiei sovietice, această conştiinţă de destin comun a rămas şi după destrămarea imperiului moscovit), în est, conflictele locale de "ieri "şi de "alaltăieri" au alimentatmai curând izolaţionismul, lipsa de comunicare.



Naţionalism în Occident

 

Pe temeiul unor sondaje de opinie efectuate de International Values Survey, de European Values SystemsStudy Group, de Eurobarometer, de Sofres, pe baza studiilor lui E. Hobsbawn, E. Noelle - Neumann, G. Are, M Dogan, se poate constata că în Europa occidentală este astăzi o slabă intensitate a sentimentului de orgoliu naţional (între 20-40%), că se manifestă puţin interes pentru cariera militară şi pregătirea militară (intervievaţi asupra priorităţii investiţiilor de stat, germanii au aşezat armata pe ultimul loc din cele 16 domenii de sondaj). Procentul de neîncredere în propriile forţe armate a continuat să crească în deceniul 9 şi a devenit tot mai evident după prăbuşirea imperiului sovietic. A crescut, în paralel, încrederea într-o armată multinaţională. Se manifestă puţină dorinţă de combativitate pentru propria ţară (între 20-70%), ceea ce altădată ar fi fost considerată o "ofensă criminală ." De asemenea, se constată că în Occident există o interdependenţă între economiile ţărilor componente, iar vecinii sunt şi cei mai apropiaţi parteneri comerciali; se constata o încredere în vecini (în sondajele efectuate în Franţa şi Germania în 1983, 1988 sau... 2003 la întrebarea: între următoarele naţiuni, care sunt cele pe care le consideraţi prietene ale ţării dumneavoastră? Franţa a fost pe locul 1 în Germania, iar Germania pe locul 1 în sondajul din Franţa. O schimbare spectaculoasă).

În cartea sa, "Naţiuni şi naţionalism după 1780, Program, mit şi realitate", cunoscutul istoric britanic Eric J. Hobsbawn scrie că naţionalismul nu mai este un program politic de tip global, cum a fost în veacul XIX şi în primele decenii ale veacului XX. Cel mult astăzi e un element de complicaţii sau un catalizator al altor procese istorice. Hobsbawn analizează fenomenul naţional în componentele sale istorice-culturale. Alţii îl analizează din punct de vedere structural şi politologic indicând un nou termen de analiză, pe acela de societate mondială sau cum propunea P. Kende, politologul francez, destat comunitate.

 

Dar în Răsărit?

 

Spre deosebire de vest, există în centrul, estul şi sud-estul continentului nostru câteva elemente care fac posibilă existenţa ba chiar dezvoltarea şi în zilele noastre a unui naţionalism pasiv sau activ. De pildă, faptul că statele din aceste părţi ale Europei au obţinut de puţină vreme independenţa. Doar România, Grecia şi Serbia înainte de 1900. Restul sunt noi sau relativ noi, moştenitoare ale prăbuşirii imperiilor din zonă. Aceasta determină o instabilitate a frontierelor. Adică ele nu au sigiliul definitivului cum se întâmplă în vest. În est, doar trei-patru state au graniţele recunoscute de vecinii lor.

În vreme ce în Occident sunt doar şase limbi de circulaţie iar acolo unde nu sunt în circulaţie aceste limbi (de pildă ţările scandinave) sunt foarte răspândite engleza, franceza, germana, în est este un adevărat Turn al lui Babel lingvistic. Nici una dintre limbile care se vorbesc aici nu este de circulaţie internaţională (Rusia nu intra in calcul). Nici una nu este limbăde mare putere culturală (după părerea politologului francez M. Dogan, numai o limbă vorbită de cel puţin 50 de milioane poate fi eventual şi de putere culturală). Între aceste limbi nu există comunicare directă decât în zonele de contact. De aceea scriitori importanţi din această zonă nu au fost cunoscuţi de vecini decât după ce au fost traduşi într-o limbă a Occidentului, de unde apoi au fost preluaţi. Amestecul lingvistic este şi mai mare dacă se au în vedere minorităţile prezente în număr însemnat. În vreme ce în Occident există o pronunţată laicizare a statului, în est se mai păstrează o simbioză a bisericii cu statul (desigur motivată istoric), ceea ce determină perpetuarea unor mentalităţi nepotrivite cu spiritul modern.

La cele de mai sus se adaugă marea confuzie etnică ce domneşte în toate aceste părţi ale Europei. Doar două ţări, Polonia şi Cehia sunt omogene din punct de vedere etnic. În cazul unor ţări din zonă au izbucnit deja conflictele etnice, în cazul altora ele sunt de aşteptat. Aceste conflicte sunt încurajate de pronunţatele diferenţe religioase.

Din punct de vedere economic, nu există o interdependenţă între ţările din est, aşa cum se constată cu claritate în Occident. Ţările din est nu fac comerţ între ele, decât într-o măsură nesemnificativă. Economiile lor nu sunt complementare, cum n-au fost nici sub dominaţie sovietică.  

Aproape toate popoarele din est nu au încredere în vecinii lor (un sondaj de opinie efectuat în Polonia în 1990 arăta că doar 2% dintre polonezi declaraseră că se poate avea încredere în vecini). Această neîncredere este determinată de conflictele teritoriale de până acum, de folclorul fiecăruia dintre popoare, de cărţile de şcoală care alimentează mentalitatea naţională (o întârziere de două, trei generaţii faţă de Occident din acest punct de vedere.)

Spre deosebire de Occident, unde conştiinţa europeană este foarte dezvoltată (întreţinută de ameninţarea Rusiei sovietice, această conştiinţă de destin comun a rămas şi după destrămarea imperiului moscovit), în est, conflictele locale de "ieri "şi de "alaltăieri" au alimentatmai curând izolaţionismul, lipsa de comunicare.

Politologul John Plamenatz a dezvoltat ideea clasică a unui contrast între naţionalismul occidental şi cel oriental. Analizând fenomenul de la vest la est el face o distincţie între statele (Anglia şi Franţa) unde dezvoltarea sentimentului identităţii naţionale a fost paralelă cunoţiunea de stat, şi cele unde naţiunea a precedat statul dar unde conştiinţa naţională este fondată pe o autentică comunitate de limbă şi de cultură, şi al treilea caz (cel întâlnit la statele slave sau la cele din lumea a treia) unde naţionalismul este înainte de toate o reacţie de atracţie sau de repulsie, de invidie sau de ranchiună la influenţele străine. Analistul Peter Sugar consideră naţionalismul est-european apropiat de cel vestic prin orientarea anticlericală, egalitariană şi constituţională. Dincolo de aceste asemănări încep diferenţele.

Concluzia multor politologi occidentali cu privire la situaţia naţionalismului de astăzi în Europa nu este decât una: în vreme ce în Occident acesta nu mai este un criteriu esenţial de raportare a dezvoltării istorice, el continuă să fie un astfel de criteriu în Europa centrală şi de est. Și prezenţa lui adaugă diferenţelor dintre est şi vest încă una, producătoare de pericole, pentru mulţi chiar ameninţătoare. Sociologul francez Georges Bordeau constata că mulţi intelectuali vest-europeni au început să privească naţiunea ca un concept de o valoare ştiinţifică îndoielnică, o ideologie de alienare a condiţiei umane. Structurile politice integratoare vest-europene s-ar putea crede că vor pregăti terenul unor alte aşezări teoretice şi practice decât cele bazate pe naţiune. Naţionalismul este evaluat din perspectiva ,,trăirii sale de către individ şi a dăruirii sale faţă de colectivitatea cu care se declară identificat". Fenomenul începe să fie privit din punct de vedere psihologic, nu sociologic. Astfel, se pun în evidenţă libertatea şi responsabilitatea opiniilor politice ale individului, de fapt ale cetăţeanului şi, în acelaşi timp, faptul că individul devine un obiect concret al educaţiei pentru a împiedica recrudescenţa unor isterii colective.

 

Şi totuşi naţiunea nu moare

 

Pe de altă parte, nu putem să nu constatăm că şi în Occident naţiunea continuă să rămână cel mai ferm aşezământ al puterii politice, că fiecare din factorii transnaţionali sau supernaţionali, chiar din istoria cea mai recentă, este modelat şi format de unul sau de altul din statele naţionale (vezi, de pildă, tehnologiile sau capitalurile, care circulă de la un stat la altul, dar tot în ambianţa unui stat naţional anume se formează şi o acumulează). Ceea ce observăm, însă, este încercarea de a opune naţionalismului ideologii de depăşire, ca federalismul sau unionismul interstatal. Sunt şi experimente concrete: piaţa comună, comunitatea europeană, uniunea vamală, permeabilitatea frontierelor pentru cetăţeni, idei şi produse. Un fel de încercare de desnaţionalizare de la sine, pe baza prosperităţii economice pe care o cunoaşte azi Occidentul.

Fluxurile de capital trec peste frontiere, dar capitalul se formează şi se acumulează tot în cadrul naţional şi statele naţionale respective impun un anumit caracter al politicii economice. De pildă, Europa occidentală poate avea o politică monetară comună, dar aceasta nu va fi aceea practicată în Marea Britanie sau Italia, ci proiecţia celei practicate de Bundesbank. Va fi, deci, politica practicată de cel mai puternic stat european. Sunt şi azi, cum au fost în toată istoria, poziţii şi roluri hegemonice ale unor state naţionale mai puternice faţă de altele mai puţin puternice. Și hegemoniile naţionale pot da naştere la conflicte de interese (vezi în zilele noastre politica de taxe vamale a SUA faţă de produsele Europei comunitare).

În concluzie, statul naţional este o noţiune în declin ca protagonist, ca promotor al mutaţiilor ce caracterizează istoria contemporană. Dar continuă să fie un element esenţial. Dacă lumea va fi din ce în ce mai unită, naţiunile vor fi mult mai unite şi nu altceva. Elementul de primum movens al istoriei recente rămâne tot statul naţional.

Ideea slăbirii tipului naţional de stat poate fi şi este vehiculată de toţi cei care susţin drepturi mai mari pentru minorităţi. Dar creşterea acestor drepturi duce, inevitabil, la fragmentarea statelor existente, la secţionarea etnică a acestora. Și ceea ce se observă astăzi este o epidemie distructivă şi autodistructivă de ,,uri tribale". Și este foarte cert că fracţionarea statelor nu va favoriza integrarea europeană occidentală, ci va duce la nedorite poziţii hegemonice în centrul Europei. Revista ,,The Economist" scria: "Chiar dacă drepturile minorităţilor nu sunt în contradicţie cu cele generale, ele tot de nedorit trebuie considerate".

 

Naţionalismul român

 

Cum se raportează România sau cum se pot raporta românii la astfel de reaşezări ideologice ale Occidentului? Deocamdată, nu au reacţii pozitive. Pentru români lupta lor pentru unitate, independenţă, crearea statului naţional este o valoare sacră, o expresie legitimă a sentimentului naţional, o condiţie a identităţii şi existenţei. În limba română, sensul naţionalismului este restrâns la manifestările exagerate ale sentimentului naţional. Nu desemnează ca în limbile engleză sau franceză simptomul normal al sentimentului naţional, nedelimitat de cel excesiv. În veacul al XIX-lea naţionalismul a fost o ideologie de revoltă, ,,născut pe un pământ de suferinţă, cum scria Nicolae Iorga, cu referire anume la naţionalismul ardelean, cel dintâi naţionalism românesc, fundamentat ca atare, în mijlocul unui popor supus, umilit şi batjocorit de celelalte". A fost o ideologie de revoltă până când s-a realizat statul naţional la 1859 şi 1918. Era un naţionalism alături de altele din zonă, în confruntarea cu acestea în Transilvania, în Basarabia, Bucovina, la sud de Dunăre, dar şi în consens de manifestări cu acestea.

După înfăptuirea unităţii naţionale statale, naţionalismul român devine, ca şi al altora din zonă sau de aiurea, un naţionalism de conservare. Acest tip de naţionalism este încurajat, după aşezarea politică bazată pe autodeterminare de după primul război mondial, de prezenţa naţionalităţilor minoritare, o situaţie curentă aproape la toate statele naţionale din Europa centrală şi de est. Coexistenţa cu acestea a fost în general relativ paşnică, prin crearea unei ambianţe, a unei mentalităţi mai tolerante, a unei legislaţii democratice şi a unor practici administrative, pe ansamblu corecte. N-au lipsit însă despărţiri de la aceste reguli în anii de dictatură, ca anii lui Antonescu sau anii comunismului. N-au lipsit nici provocări ale naţionalităţilor minoritare, încurajate de vecini. Perioadele de calm au coabitat cu cele de confruntare. Prezenţa unor naţionalităţi minoritare aduce o mare prudenţă în sânul societăţii politice româneşti în acceptarea redefinirii componentelor naţionalismului din zilele noastre în Occident.

Nici mişcarea de idei din ţară nu se simte atrasă de dezbaterea unui astfel de subiect. Discuţia, cu repere date de noile teorii despre naţiune şi statul naţional, nu poate decât să dea apă la moară tendinţelor secesioniste ale unei minorităţi deosebit de active, cum este cea maghiară. Aceasta este părerea comună şi o stare de suspiciuni şi acuzaţii este deja existentă. Dilema are, însă, rădăcini obiective şi vechi şi ei nu i se poate pune capăt decât prin abordarea deschisă, bunăvoinţă reciprocă şi gândire politică lucidă. Numai aşa i se pot găsi statuări de drepturi, care statuări nu vor fi decât momentane, desigur. Pentru că nici naţiunile, nici naţionalităţile nu sunt comunităţi statice. Generaţia următoare va avea nevoie de doza ei de răbdare şi de calm ca să le dea alte rezolvări. Singura certitudine este aceea a schimbării climatului din ţară prin reîntoarcerea la valorile democratice ale Occidentului. Ea, această întoarcere, poate oferi o garanţie pentru o corectă încadrare a naţionalismului. Cu condiţia ca ea să fie acceptată şi de majoritate şi de minoritate.

În exercitarea prerogativelor de legiferare şi guvernare, majoritatea trebuie să ţină seama şi de interesele minorităţii, iar minoritatea nu poate revendica în fiecare zi prerogative aparte pentru problemele ei particulare, pentru că astfel atrage imediat suspiciunea de separatism, de pretenţie de privilegii şi excepţii de la regula democratică generală.

Naţionalismul român de după 1989 mai are de răspuns şi problemei Basarabiei (Republica Moldova). Astăzi sunt două state româneşti, care sunt şi vecine. Ce va face viitorul cu aceste state? Naţiunea română le cuprinde pe amândouă? Tot astfel, după o lungă perioadă de totală uitare, statul român se interesează de toţi românii rămaşi în afara graniţelor statului. Care sunt căile şi posibilităţile de întreţinere a românismului lor? Dacă ar exista fundalul unei prosperităţi economice, o politică sistematic îngăduitoare şi egalitară ar face desuetă susţinerea unui program de afirmare a specificităţii naţionale din partea minorităţii şi ar da răspunsuri şi altor întrebări pe care naţionalismul român le ridică. Deocamdată, însă, o prosperitate economică nu există. Și totul e mult mai complicat în starea de incertitudine generală. Definirea şi redefinirea naţionalismului, de asemenea.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 8

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: