Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Noul val de euro-scepticism

Angelica LAZĂR

Un fenomen interesant de urmărit în dezvoltarea evenimentelor la nivel european îl constituie intensificarea valului de euro-scepticism, într-o Europă aflată, ce puţin aparent, în plin avânt integraţionist. Pe de o parte vedem cum Convenţia pentru Viitorul Europei a produs cel mai ambiţios document conceput vreodată pentru Uniune, un pas hotărâtor în transformarea ei într-o federaţie a Statelor Unite ale Europei. Pe de altă parte, recentul vot negativ al suedezilor privind aderarea la euro, un fenomen cu efect de bulgăre de zăpadă ce pare a antrena în aceeaşi direcţie electoratul britanic, la care se adaugă încăpăţânarea danezilor de a-şi păstra opt-out-urile pe diverse politici europene, reflectă o intensificare a sentimentului anti-european în rândul populaţiei bătrânului continent.

Constituţia Europei şi intensificarea euro-scepticismului

 

Un fenomen interesant de urmărit în dezvoltarea evenimentelor la nivel european îl constituie intensificarea valului de euro-scepticism, într-o Europă aflată, ce puţin aparent, în plin avânt integraţionist. Pe de o parte vedem cum Convenţia pentru Viitorul Europei a produs cel mai ambiţios document conceput vreodată pentru Uniune, un pas hotărâtor în transformarea ei într-o federaţie a Statelor Unite ale Europei. Pe de altă parte, recentul vot negativ al suedezilor privind aderarea la euro, un fenomen cu efect de bulgăre de zăpadă ce pare a antrena în aceeaşi direcţie electoratul britanic, la care se adaugă încăpăţânarea danezilor de a-şi păstra opt-out-urile pe diverse politici europene, reflectă o intensificare a sentimentului anti-european în rândul populaţiei bătrânului continent. Iar aceasta nu este tot: Europa lui 15 va îngloba de la lansarea ei în 2004 zece noi ţări, mai puţin dornice decât oricare din statele "vechii Europe" să renunţe la proaspăt dobânditele atu-uri ale suveranităţii, totodată mult mai pro-atlantiste decât acestea, văzând în strânsa cooperare cu unchiul Sam o sursă mai sigură de prosperitate economică şi securitate.

Miniştrii de externe din cele 25 de state membre ale Uniunii lărgite s-au întâlnit la începutul lui septembrie la Riva del Garda pentru a pregăti terenul pentru Conferinţa Interguvernamentală ce va demara în luna octombrie. În timp ce Comisia şi Parlamentul, instituţii prin excelenţă comunitare şi integraţioniste, au dat un aviz pozitiv concluziilor Convenţiei, cu doar mici adăugiri sau recomandări, Consiliului de Miniştri, instituţie ce reprezintă interesele naţionale, îi revine decizia hotărâtoare privind soarta nou-născutei Constituţii. Și judecând după concluziile întâlnirii de la Riva del Garda, cele mai îndrăzneţe prevederi ale acesteia vor fi respinse de viitorul IGC.

Astfel, dintre statele membre, doar cei şase întemeietori ai Uniunii europene s-au declarat satisfăcuţi cu proiectul de Constituţie, aşa cum a fost el adoptat de Convenţie în iulie anul acesta. Toţi ceilalţi membri şi-au exprimat determinarea de a negocia prevederile acestui act şi şi-au prezentat listele de propuneri. Iată mai jos o prezentare a celor mai controversate articole, cele faţă de care larga majoritate a statelor şi-a manifestat opoziţia:

- eliminarea dreptului fiecărui stat de a avea un membru în Comisie;

- modificarea ponderii voturilor (noua majoritate calificată va consta în obţinerea unei majorităţi simple a statelor, reprezentând 60% din populaţia Europei);

- abolirea sistemului preşedinţiei rotative de şase luni;

- crearea postului de Ministru de Externe al Europei;

- crearea postului de Procuror General al Europei;

- excluderea referinţei la creştinism din Constituţie;

- includerea unei clauze privind apărarea reciprocă în Constituţie,

pe scurt, toate acele articole ce ar conferi un aspect federalist viitoarei Europe.

 

Scepticii şi tipologia lor

 

Întorcându-ne la chestiunea euroscepticismului în creştere, vom analiza în continuare, încercând cumva să anticipăm discuţiile din viitorul IGC, elementele ce formează substratul convingerilor pro sau anti- europene.

În primul rând se impune o delimitare clară a actorilor şi punctelor lor de vedere specifice. Lider incontestabil al mişcării eurosceptice, Marea Britanie înaintează în spatele sloganului "de ce nu pe jumătate înăuntru, pe jumătate în afară?" Bucurându-se încă din perioada Războiului Rece de o relaţie privilegiată cu Statele Unite, în special în chestiuni de securitate (în sediul de la Geneva în care s-au purtat negocierile privind diversele acorduri SALT a existat o cameră specială utilizată doar pentru consilierea SUA cu aliaţii britanici), deşi Regatul Unit continuă să îşi tragă peste jumătate din venituri din schimburi economice cu bătrânul continent, preferă să se ştie aproape de partenerul de peste ocean, motiv pentru care, orice alianţă care ar muta centrul de greutate al securităţii continentale de la NATO spre o altă structură, se loveşte de opoziţia fermă a acestuia. Curios însă, deşi tranşant în chestiuni de apărare, Tony Blair este campionul aderării Marii Britanii la uniunea monetară. Cu o opinie publică aflată în procent de doar 25% în favoarea adoptării euro, încăpăţânarea premierului britanic de a accede la UME pare a fi dictată de raţiunea care a caracterizat politica statului său faţă de UE de la aderarea sa: după ce au pierdut startul, alăturându-se Uniunii doar în 1973, britanicii au suferit ulterior din cauza lipsei posibilităţii, de care se feriseră de bună voie, de a influenţa modelarea acesteia încă de la începuturile ei. Blair doreşte acum să preîntâmpine acest neajuns, încercând o intrare cât mai timpurie în sistem.

Următoarele pe lista scepticismului ar fi statele scandinave. Analiştii apreciază că această concentrare de state în jurul grupului euro-sceptic nu este întâmplătoare. Există o explicaţie de natură psihologico-istorică, ce indică faptul că aceste popoare sunt caracterizate de o mare încredere în realitatea propriei culturi politice. Ele nu suferă de un trecut discreditat de război, fascism sau revoluţii. Dimpotrivă, spaniolii ţin să se îndepărteze de era franchistă şi de dictatură, germanii de nazism, francezii doresc să îi ţină în frâu pe germani, italienii au interesul de a muta centrul de greutate al unui sistem de decizie afectat de structurile mafiote cât mai departe de Italia, şi aşa mai departe.

Un grup oarecum dilematic îl reprezintă noii intraţi în uniune. În timp ce s-ar înscrie foarte precis în profilul indicat mai sus - fuga de o moştenire totalitară - care le-ar plasa în mod normal în centrul pro-europenismului, statele ieşite din comunism par puţin înclinate să renunţe la proaspăt recâştigata suveranitate. Mai mult, teama că deciziile vor fi luate undeva în centrul Europei, de un mecanism dominat de giganţii Germania şi Franţa, le determină pe acestea să se arate moderate în elanul cursei către o cât mai rapidă şi mai strânsă uniune.

 

Dilemele euro-scepticismului

 

Euro-scepticismul nu se prezintă întotdeauna la fel: el variază de la reticenţa, arătată mai sus, de a renunţa la anumite atribute ale suveranităţii - unde va sta puterea în UE? - şi până la nesiguranţa în legătură cu direcţia care să se dea Uniunii - transformarea într-un rival pentru SUA, a unui partener al acesteia, într-o structură promotoare a liberului comerţ sau a unei Europe protecţioniste? Există deci în analizarea euro-scepticismului atât variaţii de clasă cât şi de grad, divergenţele vizând atât structura internă, cât şi raportarea la sistemul global, sau gradul de integrare la care va trebui să se oprească, într-o zi, Uniunea.

Trecând peste aceste aspecte care ar necesita o analiză mai profundă decât o permite acest material, putem puncta însă problema nodală la care ajunge inevitabil orice discuţie despre euro-scepticism: a fi sau a nu fi în Europa. Mulţi dintre nemulţumiţii de direcţia pe care o ia aceasta doresc să intre în joc doar pentru a-l putea controla mai bine. Odată intraţi, ei trebuie să se supună, însă, regulilor deja stabilite ale jocului, iar eventualele neajunsuri ale sistemului se vor repercuta şi asupra lor. De aici, necesitatea de a susţine sistemul atunci când sunt în interior. Mai mult, declară susţinătorii integrării, pare oarecum amoral să accepţi să intri într-o întreprindere, pentru ca apoi să te opui din interior tuturor proiectelor pe care aceasta le iniţiază sau să participi la decizii timp de douăzeci de ani, pentru ca ulterior să te retragi dintr-o structură al cărei viitor l-ai determinat implicit, prin participare. Alegerea corectă şi logică pare a fi optarea pentru a fi în interior sau în afară şi renunţarea la balansul permanent între cele două.

 

Democraţie versus eficienţă

 

Indiferent de gradele de euro-scepticism sau integraţionism, toţi interlocutorii europeni sunt de acord că structura actuală este una imperfectă. Diferite iniţiative de reformare ale sistemului au făcut subiectul dezbaterilor în diverse medii europene de-a lungul timpului, fiecare nou tratat constituind practic nu doar un pas înainte în integrare, ci şi o nouă reformă. De departe, cea mai îndrăzneaţă este cea propusă recent de Convenţia pentru viitorul Europei. Iar cea mai spinoasă problemă pe care aceasta încearcă să o rezolve este aceea a balanţei dintre democraţie şi eficienţă.

Dată fiind structura Uniunii, problema deficitului democratic se combină cu cea a eficienţei funcţionării instituţiilor sale, de o manieră mult mai complexă decât este de obicei cazul într-un stat. Îndepărtarea populaţiei de decizii se manifestă atăt prin interpunerea între ei a unui strat substanţial de instituţii birocratice, cât şi simpla existenţă a Comisiei, ca şi corp de experţi, a căror activitate nu poate fi amendată de votul electoratului. Scepticii nu se sfiesc să impute sistemului că a fost conceput pentru a fi deficient democratic, de o elită manifestând o teamă bolnavă de puterea populară, care a dorit să construiască o putere a inteligenţelor, pusă în mişcare de genii birocratice.

Pe de altă parte, există şi o acuzaţie privind lipsa de eficientă. Toţi analiştii politici, din mediul academic, politic sau economic, se pun de acord că maşinăria europeană este teribil de greoaie şi scârţâie la încheieturi. O reformă a modului de funcţionare se impune, şi a fost sarcina Convenţiei să propună o nouă formulă, una care să ţină cont şi de realităţile înglobării a zece sau mai mulţi noi membri în sânul Uniunii.

Dar nici noua soluţie găsită nu pare a-i satisface pe sceptici. Dificultatea în acest caz constă în faptul că o simplificare/eficientizare a mecanismului nu se poate face decât prin transferul progresiv al deciziilor la un nivel comunitar, adică şi mai departe decât în prezent de braţul suveran al statului naţional. Cumva, pare inevitabil ca o creştere a eficienţei funcţionării Uniunii să ducă la creşterea sentimentului îndepărtării deciziei de oameni.

 

Soluţia?

 

Prinsă între necesitatea eficientizării propriilor structuri - în caz contrar riscul anunţat fiind de stagnare economică şi regres faţă de mult mai competitivii parteneri din America de Nord sau Extremul Orient, de scleroză politică, prin blocarea celor mai luminate minţi administrative în cadrul unor structuri birocratice greoaie - şi adaptarea permanentă laexigenţele criticilor aflate în creştere, Europa trebuie să îşi croiască drum spre înainte. Cum să împace însă tabăra federaliştilor care visează la un superstat european, actor de prim rang la nivel mondial, cu cea a scepticilor sau chiar anti-europeniştilor, care nu văd decât semne negative în adâncirea integrării, pare o întrebare la care cu greu se poate găsi răspuns, unul care să îi satisfacă pe toţi. Soluţia propusă deja din epoca Maastricht, a unei Europe cu două viteze, a lui "enhanced cooperation" sau "Europe a la carte" par a se profila din ce în ce mai pregnant pe fondul reformării europene. Care va fi forma pe care o va lua noua Europă, se va releva în lunile ce urmează, prin concluziile la care va ajunge recent demarata Conferinţă interguvernamentală.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 8

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: