Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Uniunea Europeană: o nouă șansă sau o ultimă șansă?

Raluca ȘTIREANU

Uniunea Europeană a aniversat intrarea în a doua jumătate de secol a existenței sale prin amplul proiect al elaborării și ratificării unui nou tratat, gândit și dorit să aibă forma și consistența unei Constituții. Acest demers are loc în paralel cu primirea a noi 10 membri în clubul european. Intenția este ca tratatul să fie semnat imediat după 1 mai 2004, data oficială la care aceștia vor deveni state membre, dar înainte de alegerile pentru Parlamentul european din iunie. Acest termen a fost fixatpentru ca noile state membre să poată fi parteneri egali în proiect, dar și în scopul de a le oferi cetățenilor europeni accesul la forma finală a Constituției,în preambulul alegerilor. Astfel, 2004 ar trebui să devină un an istoric pentru UE, egal în importanță cu anul Tratatului de la Roma, anul Tratatului de la Maastricht și toți anii tratatelor de aderare de până acum, la un loc. Întreg viitorul Uniunii Europene se află acum sub semnul întrebării, iar evenimentele din următoarele luni vor da răspunsuri fundamentale, unele cu efecte ireversibile.



Lipsa puterii de anticipație sau autosuficiență?

 

Ca și la începutul ultimului deceniu din secolul XX, în anul 2001 Uniunea Europeană era luată prin surprindere de evenimentele și schimbările din afara granițelor sale. În 1990, Comunitatea Europeană era cu privirea întoarsă spre sine însăși, urmărind pașii mărunți ai integrării economice, dorite de multe decenii, întârziate de ani de "euroscleroză" și, în cele din urmă, organizate în obiective și termene la Madrid în 1985. Umbrela Alianței Nord-Atlantice proteja Comunitatea de "lumina de la Est", conferindu-i simultan ascendentul de securitate imanent asupra Tratatului de la Varșovia. O lărgire a clubului era prevăzută, însă ulterior anului 1992 - termenul limită pentru definitivarea Pieței Unice, urmând să includă țări cu aproximativ același background mai ales politic, dar și economic. Cooperarea acestor viitori membri în cadrul Acordului European de Liber Schimb garanta o lărgire fără implicații și probleme majore.

Când zgomotul prăbușirii Zidului Berlinului a zguduit întreaga Europă, Comunitatea a privit dincolo de fosta Cortină de Fier doar cu ochiul german, anticipând o reunificare naturală, însă atât, cel puțin pentru o vreme nedefinit de lungă. Dar un alt zgomot, poate chiar mai puternic și mai hotărât, a pus Comunitatea într-o situație neașteptată: toate fostele țări comuniste băteau la porțile clubului european, dorind să devină parte la valorile și principiile după care tânjiseră zeci de ani și care ar fi putut să le garanteze continuitatea și siguranța drumului pe care tocmai porneau. Răspunsul Comunității a fost destul de ambiguu și de abia la sfârșitul deceniului a fost declanșat procesul propriu-zis de integrare a acestor țări.

Mai mult, Alianța Nord-Atlantică trecea și ea printr-un proces profund de chestionare și redefinire a propriei identități, în noul context de securitate de după Războiul Rece. Iar în vecinătatea Comunității Europene începuse un război cumplit de sfâșiere etnică și teritorială. În acest timp Piața Unică prindea conturul așteptat, iar CE devenea Uniunea celor trei piloni ai Tratatului de la Maastricht. Construirea celui de-al doilea pilon ca unul al "Politicii Comune Externe și de Securitate" dovedea că UE a conștientizat provocările și transformările lumii de sfârșit de secol, dar că nu era încă pregatită să facă reformele necesare pentru a face față acestora.

Dezbaterile pe marginea uniunii politice și de securitate au continuat până când un alt eveniment a tulburat aparenta nouă ordine mondială: atacurile de la 11 septembrie asupra Statelor Unite. Reacția Uniunii a fost unitară în primul moment, dar pe măsură ce lucrurile evoluau spre războiul din Afganistan, nuanțările prindeau contur, tonalitățile erau diferite, pentru a deveni răspicat antagonistice în privința intervenției din Irak. Unii dintre membrii UE au devenit combatanți alături de americani, alții au făcut front comun acasă pe meterezele căutării eternei capacități militare și de securitate europene, autonome față de NATO. În acest context de extremă presiune din exterior, insatisfacția cetățenilor UE nu era nici ea de neglijat, cu atât mai mult cu cât aceștia puneau problema a însăși relevanței Uniunii pentru existența lor, regăsindu-se din ce în ce mai puțin în complicatele mecanisme ale Bruxelles-ului.

 

Soluție optimă sau soluție de criză?

 

Aceasta este întrebarea fundamentală cu privire la organizarea Convenției pentru Viitorul Europei, decisă în decembrie 2001 și pusă în aplicare în aprilie anul următor. Uniunea Europeană a anunțat cu surle și trâmbițe că este pregatită să avanseze în proiectul său de integrare, având în acest scop mai multe obiective de îndeplinit: să devină mai transparentă, mai eficientă, mai simplă în mecanismele sale și, implicit, mai accesibilă și mai apropiată de cetățeanul european; să rezolve prea des reproșatul deficit democratic; să faciliteze asimilarea instituțională a noilor state membre; și nu în ultimul rând să își definească și întărească rolul global. Iar pentru că toate acestea aveau nevoie de un nume, a apărut ideea creării unei Constituții Europene, misiune pe care a primit-o Convenția.

În spiritul transparenței și democrației afirmate, această Convenție a luat în calcul, la faza de redactare, opiniile unor foarte diverși actori, atât la nivel european, cât și național, din fiecare stat membru, plus statele candidate. Uniunea Europeană a susținut această amplă reprezentare cu argumentul că aceasta este soluția optimă pentru a realiza un document fundamental de nivelul unei constituții, cu atât mai mult cu cât era vorba despre Constituția europeană - cărămidă de temelie pentru viitorul unei organizații ce se dorește puternică, pe plan intern și extern. Rezultatul însă pune sub semnul întrebării validitatea acestui argument, având în vedere că proiectul de constituție lasă unele lucruri insuficient reglementate, iar pe altele complet ignorate. Convenția a fost mai degrabă o soluție de criză adoptată de UE sub presiunea transformărilor care necesitau reacții rapide și răspunsuri prompte. Mai mult, problemele în discuție erau atât de variate și de complicate, încât era dificil ca o singură instituție sau un număr limitat de actori să își asume responsabilitatea redactării unui text atât de comprehensiv ca acela al unei constituții.

 

În ritm de vals sau în ritm de tango?

 

Sau mai exact, această propunere de Constituție reprezintă un balans între un pas înainte și unul înapoi sau între un pas înainte și doi înapoi? Constituția reglementează distribuția competențelor între statele membre și Uniune, ceea ce este util pentru că astfel va fi clar cine ce face, în ce domeniu. Cele mai multe dintre aceste competențe sunt însă împărțite între state și Uniune, ceea ce nu reprezintă un progres foarte mare, având în vedere că toate competențele exclusive ale Uniunii se referă la domenii economice, unde oricum nivelul de integrare supranațională era avansat. Este de remarcat că Uniunea este competentă "să promoveze și să asigure coordonarea politicilor economice și ale forței de muncă", ceea ce însă, pe de-o parte este un limbaj destul de ambiguu, iar pe de altă parte va fi dificil de realizat prin prisma partajării sus-menționate. Un alt progres îl reprezintă definirea unui mecanism de implementare a principiului subsidiarității, deși formularea sa propriu-zisă a rămas la fel de greoaie și de deschisă diferitelor interpretări, cu atât mai mult cu cât respectivul mecanism va spori birocrația, fiind lipsit în același timp de o grilă mai substanțială de evaluare.

Reforma instituțională aduce câteva schimbări, dar care nu vor ușura în mod obligatoriu procesul de luare a deciziilor în UE. Președintele Consiliului European este o instituție utilă în măsura în care va reuși să ofere un echilibru și o continuitate mai mare decât o face sistemul actual al președințiilor prin rotație. Având însă în vedere că o singură persoană este mai subiectivă decât un conglomerat de decidenți, și că însăși modalitatea ei de alegere poate fi discutabilă, această instituție mai degrabă va reprezenta un măr al discordiei. În continuarea acestei idei, președintele Consiliului, al Comisiei și Ministrul de Externe vor fi trei persoane și trei presonalități în același timp, ale căror atribuții pe undeva se vor suprapune, iar eterna întrebare: "la ce număr să sunăm în Europa?" rămâne încă fără răspuns. În privința cooperării în domeniul apărării comune, va fi interesant de urmărit cum state cu rivalități istorice, mai vechi sau mai noi, vor coopera în cadrul Agenției Europene a Armelor, Cercetării și Capacităților Militare.

Constituția în forma propusă este mai degrabă un vals diplomatic între soluții necesare și chestiuni sensibile, fiind rolul Conferinței interguvernamentale să tranșeze aspectele discutabile sau neclare. Cum o va face este important, dar și previzibil. Presiunile vor fi mari, opiniile divergente în multe aspecte, participanții mult mai numeroși, iar cei noi vor avea orgoliul de a negocia aspru pentru a căpăta legitimitate și forță; statele mici vor deveni mai importante pentru că vor fi mai multe, iar cei mari vor avea argumentul economic; simpatiile, dar și antipatiile atât extra-europene cât și cele dinlăuntrul clubului vor funcționa la vedere, iar compromisurile vor fi jucate la masa favorurilor. Reforma instituțională va fi cartea de bază pe care Uniunea o va flutura în fața lumii pentru a arăta cât de eficientă și transparentă a devenit. Restul? Probabil va rămâne pentru un alt an istoric.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 8

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: